My mind is my shelter

Felicia

Întâlnire cu Andrei Makine

image

Întâlnire cu Andreï Makine – care, de mai bine de 15 ani, mă face să mă simt acasă în mintea mea. Și tare m-am bucurat să-i spun asta, după atâtea și atâtea cărți.

Kyralina, librărie mică și caldă. Cu freamăt, neastâmpăr și vin fiert. Cu Andrei Makine.

Andrei Makine este înalt. Dar mai mult decât înalt, este purtător de atâta spirit, încât s-a revărsat în încăpere, ne-a năpădit. Așa că au fost deschise ferestrele. În fața cărora s-au adunat alți oameni. Senzație de ‘aliceînțaraminunilor‘.

1476455_10151822017489646_40306506_n

Întrebare: „Care sunt lecturile și scriitorii care v-au influențat și au determinat devenirea dvs. ca scriitor?”
Răspuns: „Credeți că putem fi seducători numai dacă îl citim pe Casanova?”

Și uite așa a început a ne vorbi.
Ne-a vorbit despre cum omul devine scriitor atunci când devine conștient de perisabilitatea clipei și înțelege sensul momentului. Și are nevoie să suspende trecerea clipei. Și să-i apuce întreg sensul. Sensul de dincolo de imagine, sensul adânc. Sensul esențial. Rădăcina.

Ne-a vorbit despre cum scriitorul ne conduce pe căi nebătătorite, ca să fim atenți la drum. Ca să vedem mai clar și mai mult și mai profund. Ne defamiliarizează trăirile, pentru ca să le privim cu ochi proaspeți. Ca să ni le înțelegem din nou și mai bine. Lumina unei dimineți de iarnă poate fi descrisă ca fiind albă sau rece, sau o putem descrie ca pe o ”senzație de chihlimbar”- cum o scrie Pușkin în „Dimineață de iarnă”.

Ne-a vorbit despre zădărnicia demersului de a deconstrui un roman (sau orice formă de exprimare artistică) în părțile sale componente. Arta se înțelege prin simțuri. Sensul trăirilor este mai mult decât suma părților. Scriitorul transmite esența tainică a lucrurilor, la fel cum pictorul pictează nu fața omului, ci spiritul acelui om.
Scriitorul sondează limitele conștiinței umane, iar Andrei Makine se apropie de experiențele ce depășesc limitele condiției umane, experiențele ce se apropie de absolut – cu scopul de a realiza o oglindire nesubtilă, de a dezechivoca experiența, trăirea, de a denunța sensul tăinuit.

1471912_10151822017144646_1690404661_n

Ne-a vorbit despre Ecaterina cea Mare („O femeie iubită”) și despre misterul vieții ei. Despre nevoia ei de iubire, despre îngenuncherea nevoii de iubire prin sex și dresajul amanților. Despre diferența dintre independența omului și libertatea sa interioară.

M-a făcut să mă întreb în ce condiții își poate permite omul să-și împingă existența înspre limita extremă, absolută.

Ne-a vorbit despre curajul scriitorului de a nu coborî nivelul exprimării sale artistice pentru a fi pe înțelesul cât mai multor oameni. Oamenii sunt foarte diferiți, iar asta impune un numitor comun redus. În acest context a admirat dârzenia lui Mihail Șișkin („Părul Venerei”, „Scrisorar” – ed. Curtea Veche) de a-și rămâne credincios sieși și artei sale.

Ne-a vorbit despre cum adevărul condiției umane este același atât în Africa, cât și în Occident. Și cum ar trebui să privim mai des înspre acest adevăr. Să-i suportăm goliciunea.
Vezi „Iubirea omeneasca

1471797_10151822017414646_1179167560_n

Ne-a vorbit despre cum trebuie să fim îngăduitori cu oamenii care sunt nostalgici după regimuri de guvernare înlăturate, pentru că acei oameni nu au nostalgia regimului, ci nostalgia sinelui lor din acele vremuri. Se gândesc la oaza de viață pe care au construit-o pentru sine în acel regim. Au o legătură intimă și firească cu ei înșiși. Sinele lor de atunci este real, valid și autentic. Și au dreptul să-l îmbrățișeze, să-l accepte și să-l facă cunoscut și acceptat de către ceilalți.

Andrei Makine mi-a reconfirmat faptul că un spirit curat este de un firesc izbitor. Că ceea ce este firesc nu are nevoie să se dovedească. Este evident prin naturalețe. Are dreptul înnăscut de a exista. Este imposibil să rămână nevăzut sau negat. Este lipsit de echivoc și nu poate fi tăgăduit.

Andrei Makine mi-a reconfirmat că prin smerenie te afli întotdeauna cel mai aproape de adevăr.

Makine scrie și sub pseudonimul Gabriel Osmonde. „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine“.
Cărțile scrise sub acest pseudonim au fost publicate de Editura Univers – „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire” (2001), „Cele 20 000 de femei din viața unui bărbat” (2004), „Lucrarea iubirii” (2006) și „Alternaștere (2011)”.

1404559_10151822017914646_1142239308_o

În „Lucrarea iubirii” – „Protagonistul, un marginal caustic, ne poartă prin lumea falsului umanism, a corectitudinii politice, a învăţământului decăzut, a psihiatriei, a scriitorilor (un capitol ne înfăţişează, satiric, figuri marcante ale literaturii franceze de astăzi, cu nume nu îndestul schimbate cât să nu poată fi recunoscute) sau a pornografiei. Mizantropia personajului principal alternează cu o puternică iubire de semeni, pe care vrea să-i salveze deschizându-le ochii spre frumuseţe.” – Editura Univers.

Andrei Makine publicat de Polirom.

Andrei Makine publicat de Humanitas.

Detalii despre viața lui Andrei Makine:
Andrei Makine s-a născut în Siberia şi şi-a împărţit copilăria între o casă de copii şi bunica originară din Franţa – Charlotte Lemonnier, obligată să rămână în Rusia, în 1921. Teza lui de doctorat, la Universitatea de Stat din Moscova, a tratat literatura franceză. După ce a fugit la Paris, a locuit o vreme aproape de mari scriitori francezi – Balzac, Moliere sau Hugo – într-un colţ din cimitirul Père Lachaise. Atât de sărac era.

“Când ai ales drumul ăsta, al scrisului, nu mai ai de ce să discuţi despre chestiile materiale”, explică Andrei Makine. Nu este ruşinat de sărăcia primilor săi ani în Franţa.

Nimeni nu credea că poate scrie atât de bine în franceză. Îşi trimite manuscrisele la mai multe edituri, dar de fiecare dată răspunsurile sunt categoric negative. Nu se descurajează. Bănuieşte chiar că răspun­surile sunt pur formale, că de fapt manuscrisele nici nu-i sunt citite: “Îmi lipeam discret manuscrisele cu un fir subţire de clei, ca să văd dacă sunt deschise şi-mi erau înapoiate în aceeaşi stare, cu firul de clei la locul lui şi cu scrisori de refuz, bineînţeles foarte argumentate!”. Opt ani după ce a ajuns la Paris avea să câştige, în 1995, două dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, Goncourt des lycéens şi Médicis.

Pentru a trezi interesul, retrimite ma­nuscrisele cu paginile iniţiale modificate şi pretinde că ele sunt traduceri în limba fran­ceză după originale ruseşti. În 1990, reuşeşte în felul acesta să debuteze la ma­rea editură Robert Laffont, sub un nume de “traducătoare”, Françoise Bour. În 1992, repetă performanţa la Belfond, după eforturi penibile, care au implicat, de fapt, o traducere din franceză în limba rusă, pentru a-i arăta editorului “originalul” cărţii. Cartea La confession d’un port-drapeau déchu era o pretinsă traduce­re semnată de un oarecare Albert Le­monnier. Fictivul Lemonnier, care s-ar fi născut în 1932, îşi trăgea prenumele de la străbunica lui Makine, Albertine; numele de familie, Lemonnier, era tot al acesteia şi fusese transmis şi bunicii, Charlotte.

În 1994 apare, în sfârşit, primul roman publicat sub numele său, ca fiind scris direct în franceză – Au temps du fleuve Amour („Pe vremea fluviului Amur”) şi, în 1995, romanul care i-a adus celebritatea mondială, Le Testament français („Testamentul francez”).

Urmează doctoratul la Sorbona cu o teză despre Ivan Bunin, autorul său preferat, câştigător al premiului Nobel. Continuă să scrie. Şi să trăiască singur. Vorbind despre solitudine, Makine face trimitere la o poveste despre Tolstoi care, la un moment dat, când s-a desprins de la masa la care scria „Război şi pace” pentru a se alătura familiei, ar fi spus: “Voi vă jucaţi aici nepăsători, iar prinţul Andrei moare la mine în cameră”.

Andrei Makine – despre scris:

„Limba e doar gramatică, iar asta se învață. Adevăratul limbaj literar este în suflet, nu în manuale.
Întâi trebuie o atenție deosebită pentru orice detaliu, pentru fizionomii. Așa se scrie. Pentru fiecare personaj există zeci de modele. Nu-mi inventez poveștile și personajele, nu-mi place acest cuvânt, sună a minciună. Prefer ‘a ghici’ în loc de ‘a inventa’. Semăn un pic cu Sherlock Holmes, văd o pată mică pe o cămașă și apoi mă gândesc la toate variantele prin care ar fi putut să apară pata, până când am o poveste.”

Vorbele lui Makine mă duc cu gândul la ce spunea și Mihail Șișkin:

„Proza mea, romanele le scriu numai în rusă. Numai în limba maternă pot scrie greşit – doar arta cuvântului este arta de a încălca norma lingvistică. Rumeg multă vreme fiecare frază, o gust şi, dacă seamănă cu o frază din manualul “Să vorbim şi să scriem corect”, o scuip. Frazele perfecte sunt moarte, nu poţi explica nimic prin ele şi nu poţi ajunge la cititor. De aceea n-o să mă apuc niciodată să scriu un roman într-o limbă străină. Într-o limbă străină pot să scriu numai corect.”

Recunoștință.

Andrei Makine_autograf

Advertisements

Information

This entry was posted on 18/01/2014 by in Inspiring views, Reflections.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: