My mind is my shelter

Felicia

Taina iubirii

1546178_10151940763354646_1949442396_n“Iar unul pe altul să începem să ne întâlnim cum ne învață Apostolul Pavel: „Primiți-vă unii pe alții precum și Hristos v-a primit pe voi (Rom. 15, 7), fără să așteptați ca vecinul, aproapele să devină mai bun, mai asemănător nouă, mai aproape de noi, ci așa cum este – căci dacă îl cuprinzi pe om cu incendiul dragostei, el se va schimba, se va despietri, va deveni om.
Deie Domnul să străbatem cu o asemenea credință în om întreaga viață, întreaga lume, credincioasă și necredincioasă, ca fiecare om să știe: când el va pierde credința în sine însuși, în el crede nu numai Dumnezeu Cel ceresc, ci și oricare om ce s-a numit pe sine creștin. Amin.”

„Cand îl văd pe om in lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”

Mitropolitul Antonie – Taina iubirii

“Dragostea este un sentiment uimitor, insa nu este numai un sentiment, este o stare a intregii fiinte. Dragostea incepe cand vad in fata mea un om si stravad adancurile lui, cand vad deodata esenta lui. Cand spun “vad” asta nu inseamna “patrund cu mintea” sau “vad cu ochii“, ci “patrund cu toata fiinta mea“. Daca este ingaduit sa facem o comparatie, in acelasi fel se poate spune ca patrund frumusetea – de pilda frumusetea muzicii, frumusetea naturii, frumusetea operei de arta – atunci cand stau inaintea ei uimit, mut, nefacand altceva decat sa receptez ceea ce se afla inaintea mea, nefiind in stare sa exprim asta prin vreun alt cuvant in afara de exclamatia: “Doamne! Cat de minunat!” Taina iubirii fata de om incepe in clipa cand ne uitam la el fara dorinta de a-l poseda, fara dorinta de a stapani asupra lui, fara dorinta de a ne folosi in vreun fel de darurile sau de personalitatea lui, ci doar privim si ne minunam de frumusetea care ni s-a descoperit.

Cand ma aflu fata in fata cu un om pe care il vad cu ochii iubirii, nu cu ochii nepasarii sau cu ai urii, ci anume cu ai iubirii, atunci ma impartasesc de omul acela, intre noi incepe ceva comun, o viata comuna. Receptarea omului are loc la o profunzime care se afla dincolo de cuvinte, dincolo de emotii. Cand il vad pe om in aceasta lumina, in lumina iubirii curate, vad in el chipul lui Dumnezeu, o icoana.

Fiecare dintre noi reprezinta o icoana, un chip al lui Dumnezeu, insa noi nu stim sa ne aducem aminte de acest lucru si nu stim sa ne purtam unii cu altii intr-un mod coprespunzator. Daca am putea sa ne amintim ca in fata noastra se afla o icoana, un lucru sfant! Asta nu inseamna, in niciun caz, ca icoana cu pricina este in toate privintele preafrumoasa. Stim cu totii ce se intampla uneori cu picturile marilor maestri, cu icoanele, sau cu oricare opera de arta, cu orice forma de frumusete. Orice forma de frumusete poate fi mutilata – indiferenta, imprejurarile, rautatea pot mutila chiar si cel mai frumos obiect. Atunci cand in fata noastra se afla insa opera unui maestru mare, un tablou mutilat, pangarit in parte, putem vedea in el fie stricaciunea, fie frumusetea care s-a pastrat. Daca privim la acel tablou, la orice opera de arta, cu ochii iubirii ce se minuneaza, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem intrista, putem plange. Si ne putem hotari, uneori, sa ne inchinam toata viata refacerii a tot ce e vatamat in acel chip, in acel tablou, in acea opera de arta. Asta tine de dragoste: a privi la om si a vedea in el o frumusete de nerapit, iar totodata a te ingrozi de ceea ce viata a facut din el, a savarsit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinta, durere pentru ca omul este nedesavarsit si, totodata, minunarea pentru ca el este atat de uluitor, irepetabil de frumos. Si iata, daca privesti macar o data la om in felul acesta, poti sa il indragesti in pofida a tot ce le sare in ochi altora.

Cat de des se intampla ca celui indragostit sa i se spuna: “Ce ai gasit la el? Ce ai gasit la ea?”, iar omul da raspunsul absolut delirant: “Dar nu vezi ce minunata este, ce frumos este?!” Si se dovedeste ca, da, asa si este, omul cu pricina e minunat, pentru ca cel care iubeste vede frumusetea, iar cel care nu iubeste sau e nepasator sau uraste si vede numai ranile. De lucrul acesta, iata, e foarte important sa nu uitam. Este extrem de important sa ne amintim ca dragostea este realista pana la capat, ca ea il cuprinde in intregime pe om si ca ea vede, ea este vazatoare. Insa in loc sa osandeasca, in loc sa se lepede de om, ea plange pentru schilodirea lui si este gata sa-si dea viata pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat sa fie indreptat si tamaduit. Asta este ceea ce se numeste atitudinea cu intreaga intelepciune fata de om, acesta este adevaratul principiu al dragostei, cea dintai viziune serioasa.

Daca este sa vorbim despre contemplatie in dragoste, putem oare sa vorbim si despre creerea unor relatii omenesti vii? A-L contempla pe Dumnezeu, a contempla o icoana, a contempla frumusetea naturii, a privi cu atentie un tablou, a trai profund o muzica – toate acesta sunt de inteles. Dar in ce fel poate o asemenea contemplatie sa duca la relatii omenesti autentice? Mi se pare ca raspunsul este acesta: contemplatia cu pricina ii deschide pe amandoi catre o stare in care ei pot sa se contopeasca in profunzime si pot, dincolo de orice cuvinte, sa se inteleaga si sa se simta unul pe altul. Cei doi se unesc la o asemenea adancime de traire a celuilalt, incat nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt impreuna si, daca iubirea este indeajuns de profunda, ei au devenit un tot.

Unul dintre Parintii Bisericii din vechime a spus ca lumea nu poate exista fara taine, adica fara ca anumite stari, anumite relatii dintre oameni sa fie suprapamantesti, ceresti, minunate. Unirea a doi oameni, intr-o lume dezbinata, reprezinta o astfel de taina, de minune ce covarseste toate relatiile naturale dintre oameni, toate starile naturale.”

Mitropolitul Antonie – Taina iubirii

Advertisements

Information

This entry was posted on 01/02/2014 by in Books, Inspiring views, Spirituality.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: