My mind is my shelter

Felicia

Pe neașteptate, dragoste – Aharon Appelfeld

CAM00388

„Când e deprimat, Ernest tace de obicei, însă uneori îl lovește un torent verbal și turuie fără oprire despre urâțenia și nedreptatea care întunecă cerul și seamănă diperarea. Irena știe că vorbele lui nu-i sunt adresate și, cu toate acestea, i se pare că se referă în parte și la ea, iar asta o face să se simtă tristă și vinovată.
În adâncul inimii îi place furia lui. Îi face chipul să pară mai puternic. Odată a strigat: „În tinerețe au distrus iubirea din mine”. Ea i-a spsus: „Am să-ți dau toată dragostea pe care am strâns-o în mine.”

„Când Irena apare dimineața, cu zâmbetul pe buze, ar vrea să-i spună: „Hai să ne trăim viața de la capăt”. Uită durerile care l-au chinuit toată noaptea și anii care l-au uzat, e gata să se îmbrace călduros și să iasă la plimbare.”

„Ernest știe că are ce primi de la Irena, chiar și pentru ceea ce îl preocupă acum. E vorba despre lucruri despre care nu se vorbește, care sunt refulate sau trecute sub tăcere. După ce îi citește un fragment sau un capitol îi cere părerea.”

„A doua zi l-a găsit beat turtă. Amesteca limbile, o striga Ida, dădea din mâini și era zăpăcit ca un copil rătăcit. Irena s-a dus la bucătărie și i-a pregătit o ceașcă de cafea. Văzând ceașca aburindă, Ernest a strigat: „Tu ești îngerul meu salvator!”

„Ernest îi citi un capitol Irenei. Îi vine greu să-l urmărească, dar vocea lui o vrăjește și emoția palpită în sufletul ei multă vreme după aceea.”

„Îl impresionase capacitatea ei de a vedea până și cele mai mărunte aspecte ale suferinței umane. Conversația aceea i-a retrezit sentimentele și l-a făcut să redevină el însuși. Preocuparea ei majoră era nu regenerarea societății, ci viața individului. A fost o perioadă de fericire neașteptată. În fiecare zi descoperea ceva nou la ea și simțea că ea și numai ea putea să-i redea acea parte esențială din el însuși pe care o pierduse. Cum anume avea să facă asta, nu știa.”

„De la sosirea Irenei multe lucruri s-au schimbat în viața sa. În toți acești ani a încercat să fugă de viața sa, să o ignore, să construiască deasupra ei turnuri uriașe. Acum, ea îl împresoară ca o umbră și îi e clar că cere reparații.”

„Ernest avea simțul culorilor și Irena l-a surprins adesea punând o cămașă pe haină ca să vadă cum se asortează. Îi plac culorile vii, dar nu stridente. Când pleacă de acasă dimineața, Ernest lasă acasă ceva din ființa lui.”

„Se gândește că de acum înainte rolul ei va fi diferit: trebuie să se apropie de trupul lui mare și să-l ajute oricând va fi necesar, iar dacă se va înfuria pe ea, o să-i spună: „Vreau să fiu cu tine și în întuneric. Iubesc întunericul tău la fel cum iubesc lumina pe care o radiază fruntea ta.”

„Uneori i se pare că Irena îi înțelege chinurile creației la fel de bine ca pe cele ale trupului și vrea să se așeze lângă ea și să-i povestească totul în amănunt, dar sunt și zile când îl cuprinde îndoiala și preferă să nu o împovăreze cu suferința sa.”

„O rugă să-i toarne un păhărel cu coniac și o invită să i se alăture. Irena umplu două păhărele și ciocniră „pentru viață”.

„Lupta lui Ernest cu sine se strecoară și în sufletul ei. Câteodată i se pare că lupta lui e disperată. I se întâmplă adesea să vorbească despre anii pe care i-a irosit, însă uneori simte că există o forță în disperarea lui. Noaptea lupta împotriva unei entități infinit mai puternice decât ei și de multe ori o învinge. Privirea tăioasă pe care o are dimineața în ochi nu e un semn de slăbiciune, ci de voință puternică.”

“Ernest stătea lângă ușă, i-a cuprins brațele și a strâns-o la piept. Irenei îi place trupul lui mare și mirosul delicat pe care-l răspândește.
I-a spus:
– Vreau să fiu cu tine întotdeauna.
– N-am nicio îndoială, i-a răspuns Ernest, dar la un moment dat va trebui să ne despărțim pentru o vreme.
– Refuz, a zis ea cu o îndârjire care l-a uimit pe Ernest.
– În cazul asta vom face cum dorești, a spus el ridicând-o în brațe.”

“Ernest scrie nopțile, dar nu rupe paginile. Când pe birou se înalță teancuri de foi și e mulțumit de ele, Irena simte că acuși o va ridica din nou în brațe și că va pluti împreună cu el spre alte lumi. Uneori e vorba de un codru des, alteori de unul din acele orașe mari în care a trăit el în tinerețe.”

„Câteodată, ca ă o tachineze pe Irena, care i se adresa cu pronumele ei de politețe, îi spunea: „Cine e acel ‘dumneata’  căruia i te adresezi? Există un singur domn, cel din ceruri. Ernest este făcut din carne și trebuie să i se spună ‘tu'”. Irena îl înțelege, dar îi vine greu să i se adreseze direct.

„Tot drumul spre casă își repetă: Ernest e mulțumit de ce a scris, de aceea e atât de binedispus. Intrând în casă aprinse imediat două lumânări colorate, în semn de mulțumire. Stătu multă vreme și privi lumânările aprinse. Îl văzu în fața ochilor pe Ernest, aplecat asupra hârtiilor lui, și se simți copleșită de bucurie și recunoștință.”

„Îi treceau multe lucruri prin minte, dar devotamentul ei nu scădea nicio clipă.”

“Îi spusese adesea, uneori pe un ton dojenitor: “Muncești prea mult, nu ai o viață a ta. Renunțarea completă nu e măsura corectă.” Uneori i se părea că voia s-o alunge din viața lui. Fără îndoială se înșela. Se atașa de ea din ce în ce mai mult.”

“Într-o noapte de beție a îmbrățisat-o, a strâns-o la piept și i-a spus: “Tu ești lumina mea, tu mi-ai redat tot ce mi-a fost răpit“. Irena a înlemnit, dar nu s-a speriat. Trupul lui mare radia forță și multă tandrețe și îi simțea degetele și respirația.”

“Acum îi simte prezența tot mai intens și, de fiecare dată când îi atinge mana sau când el îi atinge gâtul, nopțile ei devin agitate. Într-o seară a tras-o spre el și, fără niciun avertisment, i-a sărutat piciorul.”

“Irena se apropie de el și privirea ei spune: “Nu ți-ai încheiat datoria pe lumea asta. Inima îmi spune că acum, când ești la mijlocul operei, nu ți se va întampla nimic rău.” Ernest îi prinde privirea și intensitatea ei îl copleșește.
Totul ți se datorează, i-a spus Ernest într-una dintre seri.”

“Ernest se așază la birou în fiecare dimineață. După curbura spatelui, Irena își dă seama cât e de adâncit în scris. Uneori se concentrează asupra foii albe, însă nu scrie. “Irena!“, strigă pe neașteptate. Irena ascultă cu atenție. Dar el nu cere nimic, vrea numai să se asigure că e lângă el.”

“Atunci când Irena spune “Mă rog în inima mea” lui Ernest i se pare că știe despre ce vorbește. La el credința e alcătuită numai din pâlpâiri sau licăriri care se aprind și se sting. Irena, ar vrea să o întrebe, cum ai reușit să păstrezi toată această știință tainică? De fiecare dată descoperă la ea un gest sau o atitudine pe care nu le văzuse înainte. De pildă, felul în care privirea i se umple de mirare dimineața, când deschide fereastra și pune pe pervaz un ghiveci de flori.
Acum ii este clar: convingerile ei nu sunt dematerializate, ci strâns legate de tot ce se află în jurul ei și, de fiecare dată când atinge niște flori sau niște lumânări, parcă ar fi gata să îngenuncheze.
Uneori i se pare că a ajuns la el dintr-o lume a începuturilor, unde dragostea de pe pământ se contopește cu dragostea din Cer. Odată a simțit asta atât de puternic, încât a îmbrățișat-o și a sărutat-o. Irena nu s-a mișcat din loc, de parcă ar fi fost vrăjită.”

“Casa țărăneasca era înfiptă în mijlocul copacilor ca și când ar fi făcut parte dintre ei. Însă, de la distanța anilor, părea un templu din lemn, în pragul căruia trebuia să te descalți. Obiectele din casă erau puține și toate erau făcute din lemn. Mesele, scrinurile, pervazurile ferestrelor erau împodobite cu flori de toate culorile. Liniștea plutea peste spațiul umbros și umplea sufletul de viziuni. Ziua era împărțită în felii lungi de tăcere sau de emoție.
În munții Carpați Dumnezeu avea nenumărate înfățisări. Salcâmul înalt din curtea casei, care își intindea coroana către cer, era una dintre ele. Țăranul Vasil, care căra în spinare un sac cu orz și îl punea lângă troacă, era alta. Nu vorbește și nu pune întrebări. Uneori mi se pare că seamănă cu unul din uriașii care au îndrăznit să-l înfrunte pe Dumnezeu și pe care Dumnezeu i-a pedepsit cu asprime.
Irena ascultă și sufletul i se deschide către el. Revelațiile lui Ernest îi mișcă inima, căci satul mamei și al bunicilor ei e înrădăcinat în sufletul ei, iar acum, datorită descrierilor lui Ernest, îl simte mai aproape și mai ușor de înțeles, de parcă ar fi dezbrăcat hainele pământești și ar fi îmbrăcat hainele veșniciei.”

Pe neașteptate, dragoste – Aharon Appelfeld – Polirom

Advertisements

Information

This entry was posted on 29/06/2014 by in Books.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: