My mind is my shelter

Felicia

Persona si umbra

umbra_din_noi_copA proteja poate însemna însă şi a îngrădi. Un lucru evident în sfera emoţiilor: dacă ne controlăm prea strict emoţiile, relaţiile interumane devin reci, distante. Cine îşi controlează cu severitate emoţiile ajunge curând să se simtă lipsit de viaţă, pierde contactul cu sine. Dar cine îşi controlează prea puţin emoţiile anulează orice distanţă faţă de ceilalţi, îi invadează tot timpul cu stările lui sufleteşti. Persona nu protejează aşadar doar propria intimitate, ci îi protejează şi pe ceilalţi de prea multă intimitate. Pericolul constă într-un control exagerat şi în exacerbarea convenţiilor, în numele conformismului, de pe urma cărora are de suferit autenticitatea sentimentelor noastre, din care izvorăşte desigur, tot mereu, un comportament neconvenţional, care cauzează anumite complicaţii. În situaţia aceasta nu îi mai simţim cu adevărat pe cei din jurul nostru, nu ne mai simţim legaţi într-un fel sau altul de ei.”

“Persona se află însă în concordanţă şi cu aspectul social al idealului Eului nostru, pe care îl percepem de regulă ca ideal al lumii înconjurătoare, deşi, de fapt, este în mare măsură o proiecţie a idealului Eului nostru personal.

“Idealul lumii înconjurătoare este la rândul său alcătuit din mai multe elemente: pe de-o parte este vorba despre spiritul timpului şi adaptarea la ceea ce numim modă – adică expresia vizibilă a spiritului timpului. Pe de altă parte, este vorba despre aşteptări interiorizate, care îşi au originea în copilărie şi pe care le proiectăm asupra lumii înconjurătoare. Când cineva spune de pildă: “Nu-ţi poţi permite aşa ceva în situaţia aceasta”, este posibil ca această afirmaţie să fie de provenienţă maternă sau paternă, să fie legată de un complex matern sau patern pe care nu l-am prelucrat încă îndeajuns. Ca urmare, ne supunem proiectiv lumii înconjurătoare, adică suntem convinşi că lumea înconjurătoare are o imagine clară despre cum trebuie noi să ne purtăm, să ne îmbrăcăm, să ne prezentăm. Uneori ne străduim din răsputeri să corespundem acestor presupuse aşteptări, fără să câştigăm însă prea multă apreciere sau atenţie – nu am făcut altceva decât să rejucăm o veche poveste. Normele impuse de părinţi ne determină foarte uşor să adoptăm o anumită persona.

“Persona este, în concluzie, o atitudine psihică, fizică şi socială care mijloceşte între lumea interioară şi cea exterioară, mai degrabă o “faţă” decât o “mască”, după cum se exprimă Rudolf Blomeyer. În persona pe care o adoptăm îşi găseşte aşadar expresia ceva ce se află în deplină concordanţă cu fiinţa noastră, chiar dacă persona reprezintă o adaptare la cerinţele societăţii.”

“Jung era de părere că umbra poate fi integrată şi că omul se apropie, prin integrarea umbrei, de totalitate. Nu încape îndoială că umbra face parte din om şi că integrând ceea ce am refulat, obţinem acces la anumite aspecte care aparţin personalităţii noastre. O integrare a umbrei ar presupune însă ca aceasta să poată fi pe deplin integrată, să nu mai fie aşadar deloc nevoie să fie respinsă. Or, mie mi se pare o viziune cam idealistă – ca ipoteză desigur foarte tentantă, fiindcă astfel am rezolva o mulţime de probleme cu care se confruntă omul de-a lungul vieţii sale. În practică însă, viziunea aceasta este destul de străină naturii omului; eu consider deja o realizare măreaţă dacă ajungem să ne percepem şi să ne acceptăm umbra, aşa cum s-a configurat ea, să o luăm în calcul şi să ne asumăm răspunderea pentru ea.”

“Noţiunea de “umbră” este larg cunoscută şi acceptată, însă în receptarea ei se regăsesc şi unele aspecte problematice, care pot conduce la o utilizare abuzivă a noţiunii: umbra oferă o explicaţie pentru numeroase neajunsuri omeneşti, poate fi invocată ca scuză pentru un comportament imoral; astfel, persoana în cauză nu mai trebuie să răspundă pentru consecinţele comportamentului ei de umbră. (…) Faptul că îşi cunoaşte umbra nu o îndreptăţeşte să o şi trăiască din plin. Despre principiul responsabilităţii se vorbeşte iarăşi tot mai des în domeniul psihanalizei.”

Este o eroare să credem că integrarea umbrei înseamnă trăirea ei neînfrânată. Acesta este şi motivul pentru care în prezent, în literatura de specialitate, nu se mai vorbeşte atât despre “integrarea” umbrei, cât despre “acceptarea” ei. Astfel se revine de fapt la noţiunea iniţială, cea dinamică, a umbrei, potrivit căreia o sursă nouă de lumină produce o umbră nouă. Să acceptăm umbra înseamnă să recunoaştem într-o anumită situaţie, eventual prin intermediul unui vis, că avem un comportament influenţat de umbră şi în cel mai bun caz să îl corectăm. Şi mai înseamnă în orice caz să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am trăi din plin acest aspect întunecat al nostru sau dacă l-am insera într-o relaţie, ce consecinţe ar avea acest lucru. Trebuie să dezvoltăm o sensibilitate atât faţă de umbra noastră, cât şi faţă de umbra celorlalţi. Acceptarea umbrei şi sensibilitatea faţă de ea vor rezulta într-o mai bună cunoaştere de sine, mai multă toleranţă faţă de noi înşine şi de ceilalţi, şi mai puţină ipocrizie.”

Verena Kast – Umbra din noi

Advertisements

Information

This entry was posted on 07/08/2014 by in Books, Inspiring views.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: