My mind is my shelter

Felicia

Acordul dintre voia ta și voia Domnului

664

Smerenia, alături de iubire, este calitatea cea mai prețioasă și mai aducătoare de fericire a omului. Nu numai că îl face bucuros și statornic în toate încercările, ci îl ajută să aibă succes în întreprinderile sale.

La baza smereniei stă înțelegerea faptului că lumea aceasta este doar aparent haotică și că, de fapt, nimic nu este întâmplător. De fapt, toată natura, întreaga omenire și fiecare om în parte trăiește potrivit anumitor legi. Cea mai generală și mai clară lege este legea binelui sufletului omenesc. Oricine știe cea mai simplă dintre formulările acesteia: „Tot ce se întâmplă e spre binele nostru.” Adică noi înșine, ca ființe libere, putem face rău, chiar și nouă înșine, dar toate împrejurările exterioare, inclusiv faptele celorlalți oameni și reușita sau nereușita întreprinderilor noastre, se combină în așa fel încât să creeze condiții cât se poate de favorabile creșterii și desăvârșirii sufletului nostru.

Cu fraza „Tot ce se întâmplă e spre binele nostru” nu putem fi de acord și nu ne putem împăca până când nu înțelegem care anume este „binele nostru”, fiindcă adeseori ceea ce ni se pare a fi mai bun se dovedește a fi inaccesibil pentru noi  – și asta nu deoarece legea enunțată ar fi incorectă, ci fiindcă noi nu înțelegem ce anume este mai bine. De fapt, mai bine este atunci când sufletului nostru îi este mai bine. Fiindcă sufletul este veșnic și doar în cursul vieții pământești are posibilitatea de a crește și de a se desăvârși. Tocmai în acest scop ne naștem pe pământ. Indiferent dacă noi vrem să acceptăm lucrul acesta sau nu, împrejurările nu se vor aranja în folosul aparentului „bine” pe care ni l-am inventat singuri, ci în folosul adevăratului nostru bine. Putem să nu ne folosim de condițiile acestea și să o ținem pe a noastră cu încăpățânare, dar la final nu vom avea de ce să ne plângem: ni s-au creat toate condițiile pentru ca noi să învingem patimile și să învățăm să iubim.

Interesant paradox: ca să ai succes în ocupația ta nu trebuie să o consideri cel mai important lucru din viață, ci trebuie să ții minte că există ceva mai important: propriul suflet. Altfel spus, fanatismul nu este calea spre succes.

Când înțelegi că ai suflet, că trebuie să-l prețuiești și să ai milă de el, sistemul de adoptare a deciziilor se schimbă. Înainte, sistemul era: „Vreau. Pot? Pot. O să fac.” În sistemul perfect de adoptare a deciziilor există încă o verigă: „Vreau. Pot? Pot. Este folositor pentru sufletul meu? Da, o să fac.”

Se pune întrebarea: cum să înțeleg ce îmi este de folos și ce nu?
S-o spunem pe șleau: dacă înainte nu te-ai ocupat de sufletul tău va fi greu să înțelegi asta (nu se iau în considerare escapadele la cinematograf, la teatru, lecturile literare – chiar dacă este vorba despre literatura clasică).
Dacă omul nu s-a ocupat de sufletul său înainte, dacă nu a avut grijă de curăția coștiinței, dacă nu și-a hrănit sufletul cu rugăciunea și cu faptele bune, nu va putea distinge  în sufletul său glasul lui Dumnezeu de glasul patimilor. Acestor oameni le doresc să înceapă de la început. Să dea atenție sufletului lor orfan, nefericit, părăsit, flamând și murdar. Nimeni nu o să aibă grijă de acest orfan dacă nu o să aveți voi înșivă. Iar sufletul vostru este tot ce aveți mai scump.

Celor ce s-au obișnuit să aplice cuvântul „conștiință” la ei înșiși, nu la cei din jur, nu le va fi greu să înțeleagă care e hotărârea bună. Hotărârea „după Dumnezeu” este legată întotdeauna de o stare împăcată și liniștită. Hotărârea „după patimi” este legată întotdeauna de tulburări, de îndoieli și de o anumită întunecare și frământare în suflet.

Multe proverbe arată că strămoșii noștri înțelegeau foarte bine de unde trebuie să începem orice faptă bună: „Fără să te rogi lui Dumnezeu nu pornești la drum” etc. Nu este vorba despre rugăciunea formală, ci despre dorința sinceră de a afla voia lui Dumnezeu cu privire la planurile noastre și de a o aplica, oricare ar fi ea.

Adeseori ne străduim să ne amăgim singuri. Patimile ne împing la o anumită decizie. Simțim îndoieli, simțim piedici, simțim o anumită tristețe în suflet și atunci începem să căutăm pe cineva căruia să-i aruncăm răspunderea hotărârii care este (simțim asta) greșită. Începem să ne sfătuim cu cunoscuții și cu necunoscuții, punem întrebări pe internet, unii încearcă să ia binecuvântare și de la preot.
Ce sens are această autoînșelare? Suntem oameni liberi. Dacă vrem să ne facem mai răi decât suntem, avem toate posibilitățile să facem asta și nu avem nevoie de niciun fel de justificări (M-a sfătuit cutare. Mi-a dat binecuvântare cutare.) Aceste justificări nu ne vor ajuta, fiindcă am auzit glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru și nu am vrut să-l ascultăm, deși știam că atunci când nu ascultăm de Dumnezeu întotdeauna e mai rău pe urmă.

Starețul Paisie Aghioritul povestea: „Întotdeauna, orice v-ați pregătit să faceți, să spuneți: „Dacă vrea Dumnezeu”.

Atunci când omul își organizează viața în acest fel, evitând autoamăgirea și căutând binele sufletului său și împlinirea voii lui Dumnezeu, viața lui încetează să mai fie o rătăcire printr-o pădure întunecoasă. Au loc tot mai rar îndoieli și greșeli mari; cu suflet limpede și cu convingere omul merge din realizare în realizare. Din exterior poate părea magie, dar omul acela știe că realizările acestea sunt doar „roade colaterale”. Atenția lui este orientată în principal spre ceea ce este înlăuntrul său.”

Dragostea – cum să o dobândim, cum să o păstrăm – Dmitry Semenik

Advertisements

Information

This entry was posted on 06/03/2015 by in Books, Inspiring views, Spirituality.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: