My mind is my shelter

Felicia

„De câte ori mă simt invadat de absurd, îl ascult”

scrisori-catre-mihai_1_fullsize„Mi-am cumpărat peste douăzeci de discuri aproape dintr-o dată, cu înverșunare, cu disperare, pentru că nu am cu cine vorbi, Doamne, cât sunt de imbecili ăștia din jurul meu, ce să discut cu ei, nu am puncte comune cu nimeni, refuz să cred că până și anatomic aș avea ceva în comun cu cretinii, eu sunt alcătuit dintr-o substanță fluidă, curg, ei sunt solizi, solizi, în temeinica lor prostie, în fireasca lor stupiditate, sunt denși și par a fi niște cuburi. Ce să discuți cu un cub? Așa încât mă feresc de ei, mă izolez, mă cuprind în lumea mea transparentă de sunete și gânduri proprii, sper. (…) Simpla lor prezență îți vulgarizează cele mai intense idei. Te fac să te simți că ai și tu un cub în loc de cap. Un cub negru.

Prin urmare, mă feresc. Deschid doar fereastra noaptea, când indivizii se culcă. Și las aerul tare și rece să capete contur și să mă spele de mâzgă, acum când îți scriu și ascult Liturghia lui Ceaikovschi. Cuvintele se ascund, cu rușine, gândurile se destramă într-o liniște de patimi, de zbateri, de lacrimi calde, firele de păr se ridică în tăcere, unele după altele, ca niște ființe independente și minuscule pe mână, ceva ca o chemare a liniștii absolute, a necuprinsului trece în valuri mici prin tine, te scaldă sunetele ca pe o plajă de oase și carne în care gândurile cele mai ascunse, scoicile, se deschid sfios și încep să plutească în capul devenit deodată infinit, și camera mea e acum o catedrală. Liturghia s-a terminat, oare ar putea să nu se termine ceva în lume?

E noapte aici. Schimb discul. Pun Boris Christoff. Cântece religioase rusești, așa că zgomotele triviale încetează. Mai latră un câine. Și-l simți pe Dumnezeu. Și simți, Mihai, cum te apucă pacea. Te împaci, pentru moment. Cu tine însuți. Curios, însă, există probabil în mine un canal închis, nimic nu reușește să mă împace cu ceilalți. Dar cât de minunată e împăcarea cu mine însumi. Bă, Mihai. Cât de multe aș vrea să-ți spun. Dar. Dar mă dor amigdalele, mă doare DUMNEZEU. E în camera mea și îmi așază pace pe umeri. Singurul lucru care mă interesează, care îmi dă totul, acel absolut care te face să lăcrimezi, acel absolut pe care-l caut, acolo unde sunt și amigdalele, senzația de înfrângere pe care o ai când găsești ce cauți, regretul că lupta s-a încheiat, dar și liniștea inexprimabilă a ștersului sudorii de pe frunte, iar absolutul ăsta e pentru mine MUZICA, și încă ceva nedefinit.”

„Doamne, cât de mult am căutat pentru a nu mă regăsi decât pe mine”

„De câte ori mă simt invadat de absurd, îl ascult”

„Închid ochii. În colțul din stânga se zăresc vânătorii liniștilor mele. Sunt pătratele albe – zilele albe -, pătratele negre – zilele negre -, nepătratele – fericirea – și dungile – drumul. Pe dracu’ șah.”

„Un soare galben încearcă să cristalizeze muguri pe crengi și în suflete sterpe”

„Am văzut atunci un om care a îngenunchiat pe stradă, înveselit brusc de faptul că rămâne un unicat în lumea asta plină de unicate asemănătoare”

Scrisori către Mihai – Răzvan Petrescu

Advertisements

Information

This entry was posted on 16/04/2015 by in Books, Inspiring views.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: