My mind is my shelter

Felicia

Conștient de el însuși, ca niciodată până atunci

The Thinker_Portrait of Louis N. Kenton_Thomas Eakins

„A devenit conștient de el însuși, ca niciodată până atunci”

„În cel de-al patruzeci și treilea an al vieții a învățat ceea ce alții, mult mai tineri decât el, învățaseră demult: că persoana pe care o iubești prima nu e tot aceea pe care o iubești până la final și că iubirea nu e un țel, ci un proces prin care o persoană încearcă să o cunoască pe alta.”

„Când era extrem de tânăr, Stoner credea că iubirea e o stare absolută a ființei, la care, dacă ai noroc, poți accede; la maturitate, ajunsese la concluzia că iubirea e paradisul unei religii mincinoase, spre care omul ar trebui să privească cu neîncredere amuzată, cu disprețul blând al celui care a încercat-o pe pielea lui și cu o nostalgie jenată. Ajuns la mijlocul vieții, a început să înțeleagă că nu e o stare absolută, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată și modificată clipă de clipă și zi de zi prin voință, prin inteligență și cu inima”

„Și-a dat seama că nu mai cunoscuse niciodată trupul altcuiva; și, mai mult, că acesta era motivul pentru care mereu considerase că o persoană nu e totuna cu trupul acelei persoane. Și și-a mai dat seama, a știut fără urmă de îndoială, că niciodată nu cunoscuse alături de altă ființă intimitatea, încrederea sau sentimentul cald și omenesc de a te încredința altuia.”

„Ca toți amanții, vorbeau mult despre ei înșiși, de parcă încercau să înțeleagă lumea care i-a creat.”

„O, ce respectabili ne considerăm când nu avem niciun motiv să fim altfel! E nevoie să te îndrăgostești ca să te cunoști ceva mai bine.”

„Era un adevăr nerostit, pe care îl știau amândoi, acela că posibilitățile pe care și le închipuiau și le construiau erau gesturi de iubire și o sărbătoare a clipei pe care o trăiau împreună.”

„Au trecut de la pasiune la dorință și la o senzualitate profundă, care se reînnoia în fiecare moment.”

„Vara care a urmat a însemnat în viața lor mai mut decât dragoste și conversație. Au învățat să fie împreună fără să-și vorbească și s-au deprins cu tihna.”

„Asta era una din ciudățeniile „ideilor de-a gata”, cum le spuneau ei. Amândoi fuseseră crescuți într-o tradiție care le spunea, într-un fel sau altul, că viața minții și viața sufletului erau separate și chiar potrivinice; crezuseră, fără să reflecteze vreodată cu adevărat, că trebuie să o alegi pe una în detrimentul celeilalte. Că una ar putea să amplifice pe cealaltă nu le trecuse nicio clipă prin minte; și cum mai întâi au avut reprezentarea concretă și abia apoi au conștientizat adevărul, aveau impresia că e o descoperire a lor și numai a lor. Au început să fie atenți la aceste ciudățenii ale „ideilor de-a gata” și le tezaurizau ca pe o comoară; îi ajuta să se izoleze de lumea care le-ar fi indus aceste opinii și îi mai ajuta și să se apropie, puțin, dar semnificativ.”

„Lui nu-i trecuse până atunci prin minte cum apărea el în ochii celorlalți, ai lumii. Preț de o clipă a avut viziunea acelui individ pe care-l descriau, parțial, vorbele lui Edith. A zărit o figură din acelea pe care le întâlnești în bancurile de fumoar și în paginile romanelor de duzină – un tip jalnic, ajuns la mijlocul vieții, neînțeles de soție, care încearcă să-și regăsească tinerețea combinându-se cu o fată mult mai tânără decât el, căutând penibil și tembel tinerețea pe care nu o mai poate retrăi, un clovn stupid, în haine țipătoare de care lumea râde cu jenă, cu milă și cu dispreț. A privit această figură cu toată atenția, dar cu cât se uita, cu atât îi era mai puțin cunoscută. Cel pe care îl vedea nu era el și dintr-o dată a înțeles că nu era de fapt nimeni.

Dar știa că lumea vine peste ei, peste Katherine și peste micul refugiu care crezuseră că e numai al lor; și o privea cu o tristețe de care nu era în stare să vorbească, nici măcar cu Katherine”

„De fapt, tot ce am învățat până acum va constitui, întrucâtva, un impediment; pentru că modul în care suntem obișnuiți să privim natura experiențelor noastre ne determină propriile așteptări, exact cum s-a întâmplat și în cazul omului medieval.”

„Stoner îi urmărea transformarea cu o tristețe care contrazicea indiferența pe care o arăta lumii. Și-a interzis luxul facil al vinei. Cu firea lui și cu viața pe care o avusese alături de Edith, n-ar fi putut face nimic. Și certitudinea acestui lucru îi sporea tristețea mai tare decât orice vină și îi făcea dragostea pentru fiica lui mai vie și mai profundă”.

„Grace era, el știa bine – și bănuia că știuse demult – una dintre acele persoane rare și întotdeauna adorabile a căror natură morală e atît de delicată încât trebuie hrănită și îngrijită ca să se poată împlini. Străină în această lume, era nevoită să trăiască unde nu se putea simți ca acasă; avidă de tandrețe și liniște, era nevoită să se hrănească din indiferență, câinoșenie și zgomot. O natură care, nici chiar în locul străin și dușmănos în care era silită să trăiască, nu avea ferocitatea să îndepărteze forțele brutale care o asupreau și nu putea decât să se retragă într-o zonă de liniște, unde să stea uitată, mică și cuminte.”

„Cartea ei. Cât a avut-o în mână i s-a părut că degetele îi revin la viață. Îi tremurau atât de tare că abia a reușit să o deschidă. A dat primele pagini și a văzut dedicația: „Lui W.S
Ochii i s-au împăienjenit și a rămas nemișcat multă vreme. Apoi a scuturat din cap, s-a întors la carte și nu a lăsat-o din mână până nu a terminat-o.
Era bună, exact așa cum se așteptase. Stilul era grațios, iar pasiunea scrisului era disimulată de stăpânirea și limpezimea inteligenței. Își dădea seama că vedea chipul ei printre rândurile pe care le citea și se minuna de cât de fidel îi apărea chiar și după atâta vreme. Era ca și când s-ar fi aflat în camera alăturată și nu plecase de lângă el decât o clipă. Degetele îi fremătau de parcă tocmai o atinsese. Și durerea pierderii, pe care o zăgăzuise în el atâta vreme, a răbufnit, l-a inundat. Iar el s-a lăsat purtat dincolo de controlul voinței lui. Nu-și mai dorea să se salveze. Apoi a zâmbit duios, ca unei amintiri, și s-a gândit că are aproape șaizeci de ani și că ar trebui să-i fie deja străină o asemenea pasiune, o asemenea iubire.
Dar nu-i era străină, știa prea bine, și niciodată nu avea să-i fie. Dincolo de amorțeală, de indiferență, de depărtare, era acolo, intensă și constantă. Fusese mereu acolo. În tinerețe o oferise mereu cu inima deschisă, fără să se gândească.  O oferise revelației spre care îi deschisese ochii profesorul său. I-o oferise soției sale, Edith, în primele zile oarbe și nebunești când îi făcuse curte. Și i-o oferise și iubitei sale, Katherine, ca și cum ar fi fost prima dată.
Era ciudat, dar, într-un fel, o oferise fiecărui moment din viața lui, și poate cu atât mai mult când nu știa că asta face. Nu era o pasiune a minții, nici a cărnii. Mai curând, era o forță care le cuprindea pe amândouă, ca și cum nu ar fi fost altceva decât substanța din care e făcută iubirea, însăși esența ei. Fie că era vorba de o femeie sau de un poem, spunea simplu: „Uite-mă. Trăiesc

„Mintea, cu ferocitatea unui animal rănit, s-a năpustit asupra întrebării. Fără milă, și-a privit viața așa cum trebuie să o fi văzut ceilalți. Obiectiv, liniștit, a analizat ceea ce din afară trebuie să fi părut un eșec. Își dorise prietenie și acea intimitate a prieteniei care să-l facă să se simtă om; avusese doi prieteni, dintre care unul murise zadarnic, înainte să-l poată cunoaște, iar celălalt se retrăsese acum printre cei vii, atât de departe…Își dorise solitudinea, și, în același timp, pasiunea care leagă doi oameni în căsnicie; avusese și asta și, neștiind ce să facă cu ea, o lăsase să moară. Își dorise iubire; avusese iubire și renunțase la ea, o lăsase să dispară în haosul potențialității.
Își dorise să fie profesor și devenise profesor și, cu toate astea, știa, știuse dintotdeauna, că mai toată viața fusese un tip indiferent. Visaze la un fel de integritate, la un fel de puritate neîntinată, găsise compromisul și diversiunea agresivă a banalității. Își închipuise înțelepciunea și, după atâția ani, găsise ignoranța. „Și ce altceva?”, și-a spus. „Ce altceva? La ce te așteptai?”, s-a întrebat.

Și-a amintit vag că se gândea la eșec, de parcă mai conta. I se părea acum că sunt gânduri meschine acestea, nedemne de ce fusese viața lui.

Prezențe palide se adunau la marginea conștiintei.
L-a fulgerat sentimentul propriei identități și i-a simțit forța.”

coperta1John Williams – Stoner

Advertisements

Information

This entry was posted on 18/04/2015 by in Books, Inspiring views.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: