My mind is my shelter

Felicia

Femeia de pe scări – Bernhard Schlink

Femeia de pe scari

(extrase din carte și notele mele)

„Nu exista nimic la care să nu fi putut renunța, nimic care să-i împiedice pe cei din jurul meu să renunțe la mine. Eram înlocuibil în tot ce aș fi întreprins pe viitor. Singurele fapte în care eram de neînlocuit aparțineau trecutului.”

„Nu ați fost niciodată îndrăgostit, nu-i așa? Poate că dvs. aveți nevoie să îmbătrâniți, ca mai apoi să puteți întineri, ca să puteți găsi sau regăsi totul într-o femeie – pe mama pe care ați pierdut-o, pe sora pe care n-ați mai avut-o, pe fiica la care visați.”

„Doi bărbați nimeresc într-o încurcătură cât ei de mare și încearcă s-o scoată la capăt. Dar singura care poate să-i ajute e femeia. E o poveste veche de când lumea.”

„Probabil că dacă „te iubesc” nu sună bine ar fi cazul să ne ținem gura. Dar uneori gura dezvăluie tot ce se ascunde în inimă.”

„Un lucru ce începuse printr-o minciună nu avea cum să se termine bine”

„Nu suntem cu nimic mai buni față de cei de afară. La început am crezut că suntem. Dar nu-i adevărat.”

„Detestam actele de violență. Să lovești sau să înjunghii pe cineva până moare, așa ceva e, pur și simplu, abject. Iar o peroană care detonează o bombă de la distanță și își face victima ferfeniță e la fel de abjectă. Poate e chiar mai demnă de dispreț, căci comite o crimă care evită toate emoțiile și inhibițiile pe care le generează apropierea fizică.”

„Viața a fost și rămâne un mister pentru mine”

„Nu-ți mai face griji. N-aveai ce să faci altfel. Trebuia să fii altcineva”

„De asta creăm imagini, ca să oprim curgerea timpului”

„Timpul care stătea pe loc, liniștea, lipsa senzațilior – toate astea mi-au făcut bine”

„Istoria continuă. Dar lumea noastră nu se mai schimbă. Nimic n-o mai amenință. Nici comunismul, nici fascismul, nici tinerii care vor să schimbe lumea din țățăni. Începând cu sfârșitul războiului rece nu mai există alternativă pentru lumea noastră. Spuneți-mi dacă e vreo țară care să nu trăiască după legile capitalismului. N-o să vă vină în minte niciuna. Până și comunismul din China s-a transformat în capitalism. (…) Vă faceți griji pentru cei nevoiași? Atâta timp cât televizorul e pornit și berea e pe masă nu reprezintă o amenințare și toți sunt mulțumiți”.

„Încă nu știam că n-o să se schimbe nimic. Nimeni nu știa. Am crezut că atâta timp cât există un Est și un Vest o să existe și o variantă mai bună decât astea două. Și acum, când lumile astea au dispărut? Poate că am înțeles încă de pe vremea când stăteam în RDG. Țara aia era terminată. Era epuizată de exagerările ideologice, de ritualurile golite de sens, de eforturile care nu au dus la nimic.”

„Sentimentul meu de vinovăție era difuz. Era un soi de frică, deși nu mă amenința nimic, un soi de tristețe, deși nu se se întâmplase ceva ieșit din comun. Era o senzație fizică și, cu toate că mi-am spus că corpul se poate simți doar bine sau rău, nu și vinovat, era o senzație de vinovăție.”

„De parcă și casa ar fi tremurat. Nu din cauza vântului sau a vreunui cutremur. Ci pentru că ducea toată povara adăpostirii unor oameni insuportabili.”

„Parsifal. Îmi aduceam aminte că, la prima lui vizită la castel, Parsifal nu l-a întrebat pe bătrân despre suferințele lui și nici nu i-a ușurat chinul, drept care, după aceea, a trăit blestemat până când, la ce-a de-a doua vizită, a pus întrebarea izbăvitoare.”

„Ce a rămas nerostit în casa noastră?”

„Tocmai cobora scările. Pipăia peretele cu mâna dreaptă, încercând să se sprijine, în caz că ar fi avut nevoie, dar se ținea dreaptă și făcea pas după pas, perfect sigură pe sine. Ținea capul ușor înclinat și mă privea. Era goală.
Câte nu mi-au trecut prin cap în secunda în care a coborât scara! Că probabil și-a luat ultima doză de cocaină. M-am gândit la cât de palid era corpul ei prin comparație cu fața, gâtul și brațele bronzate. Cât de obosită părea, cu sânii moi și pielea lăsată în jurul abdomenului și, în același timp, cât de frumoasă. Frumusește obosită tot frumusețe rămâne. Îmi amintea ce spuseseră adolescenții ăia, în Art Gallerry, despre șoldurile, pulpele și picioarele ei și mă gândeam cât de mult se înșelaseră. Ce fantezii avusesem gândindu-mă la blândețe, seducție, rezistență și refuz, când, de fapt, acestea erau legate de o femeie cu propria ei viață. Cu cât curaj își trăise ea viața și cât de temător fusesem eu. Se purtase mai iubitor cu copii aceia pe care îi adunase de pe stradă decât o făcusem eu cu copiii mei. Mă mai gândeam că mă înduioșa oboseala corpului ei. Și cât de învecinate sunt emoția și dorința”

„Ajunsă în punctul acesta al vieții nu mai era în stare să-mi ofere prea multe, în afară de dragoste, și mă invita să fac același lucru și să recunosc că asta era ce voiam.”

„Probabil că cineva care își petrece viața în spații închise nu poate să conceapă lumea decât în clișee”

„Bineînțeles că femeile trebuie să audă tot timpul cum te simti. Să audă, nu ajunge că știu. E ca în armată, nu ajunge să servești cu loialitate, mai trebuie să și apari în fiecare dimineață la apel și să-ți confirmi loialitatea. E un ritual al primirii și al supunerii pe care nu l-am acceptat niciodată.” Al primirii și al supunerii? De ce nu al manifestării, al reasumării?

„Ca ceva care înaintează fără să se miște de pe loc. Exact așa mă simțeam eu”.

„Dar lucrurile nu se termină de la sine. Noi suntem cei care la termină”.

„Când grindina a fost înlocuită de ploaie, am ieșit din nou. Ploua cu găleata și în doar câteva minute m-am udat până la piele. Dar târșâitul picioarelor prin boabele de gheață topite de ploaie, lipăitul și pleoscăitul prin apa care sărea în toate direcțiile îmi făceau atâta plăcere încât nu mă deranja că aveam picioarele ude și reci și nici durerea din șold după ce am alunecat și am căzut. M-am ridicat și am luat-o spre port, unde ploaia, marea, pământul și cerul se contopeau. Era copleșitor. Un noian.”

„După ce am regăsit-o pe Irene mi-am dat seama că nu ne rămăsese prea mult timp împreună. Dar era un adevăr cumva exterior, aflat în afara relației noastre. Între noi se întâmplau atâtea, era atâta viață, se ghiceau atâtea promisiuni. Acea lungă coborâre a treptelor mi-a adus și mai mult aminte de cât de puțin timp aveam la dispoziție. Era o senzație copleșitoare. Întotdeauna îmi închipuisem că aveam nevoie de cineva ca să fiu fericit, dar nu și ca să supravețuiesc. Mă descurcam și singur, dacă era cazul. Acum, însă, habar n-aveam cum aș putea să supraviețuiesc fără Irene, cum a putea să-mi schimb atitudinea față de copii mei fără ea, atitudinea față de muncă, față de viață, cum aș putea să adorm și să mă trezesc fără ea. ”

„Apoi m-a privit cu ochii aceia triști și afectuoși, pe care între timp ajunsesem să-i cunosc, și care păreau să-mi spună că e tristă și că-i pare rău de mine, în același timp, pentru că nu înțelegeam ce ar fi vrut ea să înțeleg.”

„ Prostuțul meu, treci prin viață și îți porți războaiele precum cavalerii într-un turnir și, la fel ca ei, nu-ți dai seama ca toate s-au transformat într-o luptă cu morile de vânt și că timpul lor a apus”

„Oamenii când vorbesc despre lume vorbesc, de cele mai multe ori, despre ei înișiși.”

„Am făcut tot felul de grimase, dar nu-am aflat ce reușise să-i sape brazdele acelea adânci în obraji, nici ce ar fi putut să-i deseneze ridurile din colțul ochilor – râsete fericite către lume sau refuzul speriat, cu ochii strânsi? N-avea un chip drăguț. Și, cu toate astea, mie îmi era dragă, și m-am gândit la bucuria, la teama și la tăieturile adânci din viața Irenei.
Cu cât o priveam mai mult, cu atât aveam impresia că îi înțeleg mai bine trăsăturile. Le-am găsit pe amândouă, și bucuria și teama, în jurul ochilor ei. Duritate și gingășie pe obraji, iar buzele erau pregătite oricând să zâmbească fermecător”.

„Ne-am ținut în brațe, fiecare cufundat în propriile gânduri, și, în același timp, cu gândul la celălalt. Asta până ce gândurile mele mi s-au părut insipide și m-am întristat, pentru că simțisem și eu granița aceea care ne împiedica să ne înțelegem cu adevărat și să ne punem unul în pielea celuilalt. Nu mă refer doar la mine și Irene, ci la un perete de sticlă pe care l-am simțit încă de tânăr și care nu m-a lăsat să ajung la ceilalți – la soția mea, la copiii mei, la prieteni. Întotdeauna am fost singur. Îmi venea să plâng din nou, dar ajunsese cât plânsesem cu o seară înainte. Am încercat să rămân în îmbrățișarea aceea și să ignor orice alt gând sau sentiment ar fi apărut. Nu mi-a fost ușor”

„Nu mai aveam chef de viața mea de dinainte. Mă bucurasem că voi avea o viață nouă.”

„Mă temeam c-o să încep să plâng. M-am dus în cameră. Dar nu am plâns, nici de data asta și nici mai târziu, când simțeam că lacrimile mă sufocă.”

„M-a chinuit mult timp gândul întoarcerii la Art Gallery și m-am întrebat dacă ar fi bine să văd tabloul din nou. Uneori mă pierdeam într-o reverie în care totul se repeta la nesfârșit și în care mă duceam la Art Gallery cu impresia că o să dau peste o fantomă din trecut, când, de fapt, mă întâlneam cu viitorul.  Mi-era dor să o mai văd o dată pe Irene. Dar mi-era frică de tristețea care s-ar fi putut dovedi insuportabilă și știam că mi-era dor de Irene cea bătrână, care coborâse scările de dragul meu, nu de cea tânără.”

Nicolae Tonitza_Plaja la Mangalia

Nicolae Tonitza – Plajă la Mangalia

Notele mele:

Lucrurile arată altfel în contextul sosirii, în raport cu destinația. Existența unui viitor ne poate încă denatura adevărurile, pentru că am continua să încercăm să forțăm concordanțe cu dorințe auto-impuse, stabilite în funcție de valori mai mult sau mai puțin adevărate.
De aici și rostul finalurilor din viața noastră. Finalul dezechivochează.

De gândit la pericolul imparțialității.

Reducere excesivă pentru o clarificare forțată – variabilele sunt incomode pentru oamenii care își limitează spațiul de gândire la ceea ce pot ei înțelege, la ceea ce pot ei să controleze, la ceea ce vor ei.

Nu avem chef să sondăm și atunci ne prefacem că este insondabil.

Ce importanță are ce știm despre trecut? Important este ce simțim despre trecut.

Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi schimbat felul în care îl înțelegi.
Trecutul nu se lasă în urmă. Trecutul se înțelege. Mirosul de mucegai vine din ceea ce nu este înțeles, nu din ceea ce este vechi.

Este neterminat ceea ce este neînțeles.
Finalul nu este punctul. Finalul este înțelegerea.
Closure is not about closing. Closure is about making sense of.

Persistă ceea ce nu înțelegem corect. Înțelegerea incorectă, o legătură de sens greșit făcută, nefirească, continuă să se manifeste prin disfuncționalitatea pe care o generează, și nu ne dă pace până nu o corectăm.

Nu numai ce putem noi vedea există. Faptul că trecutul nu are sensul pe care noi ne încăpățânăm să i-l atribuim nu face ca trecutul să fie lipsit de sens.

When something is, one does not have to imagine it.
Ceea ce există nu trebuie imaginat.

Teama de ridicol ne falsifică adevărurile.
Teama de a ne face de râs – punct de referință sinele, nu binele.

Îndrăgostiți de istorie sunt, foarte adesea, cei cărora le este teamă de schimbare și caută siguranță. Istoria îți oferă mai ales emoția cunoscutului, a nesurprizei.

Superioritatea – ca mod de a gestiona inferioritatea. Mulți oameni caută să fie „superiori” din teama de a fi inferiori, nu din virtute.

Uneori teama de celălalt este mai mare decât teama de sine.

Prezența nu ține de distanță, în timp sau în spațiu. Prezența ține de adevăr.

Fiorul neînțelesului.
Iubirea ghidează către sens.

Una este să știi, alta este să înțelegi. Și încă alta este semnificația și valoarea pe care le dai lucrurilor pe care le știi și le înțelegi, în funcție de cât de înțelept și atoatecuprinzător este punctul de referință la care te raportezi.

Năpasta de după colțul sufletului speriat de adevăr.

Blazarea nu e siguranță. Predictibilitatea nu e siguranță. Nu siguranța e plictisitoare, ci îndepărtarea și înstrăinarea de sine. Autenticitatea înseamnă și schimbare și evoluție. Cred că întrebarea cărții este, de fapt, o concluzie: să nu traim din teamă, ci din iubire (care nu se rezumă la dragoste romantică). Realitatea și adevărul nu sunt duale: ori-ori. Lumea nu-i o dreaptă. Întregul e o sferă – le cuprinde pe toate. E nevoie de reglaj fin, în funcție de multe repere.

Omul care își ratează fericirea de concentrat ce e să nu-și rateze viața.

Când căutăm răspunsuri – dar la întrebările preferate, nu la întrebările reale, existente.
Neîntrebări = netulburări. Netulburări = neadevăr. Neadevăr = contrafacere.

Omul care vrea să rămână netulburat, dar tânjește după viață.
Raționalistul care tânjește după emoție.
Omul care sacrifică bucuria pentru ordine și emoția pentru fixitate.
Omul care sacrifică adevărul pentru logică.

Dacă nu e una, nu înseamnă că e cealaltă. Poate să fie cu totul altceva.

Banul îl ține pe om la adăpost de inimă. Până când ruptura de viață este atât de mare, încât omul rămâne fără sevă. Și atunci omul trebuie să își regăsească inima.

Nu orice lacrimă e truc.

A fi informat nu înseamnă a fi înțelept. Cât poate înțelege omul concentrat pe a fi mândru că știe?

Aducere-aminte pentru a continua să iubim.
Rostul renunțării la control, la vanitate și la teamă.

Suferința nu vulnerabilizează și nu împovărează. Suferința instigă la iubire.

Când dai de adevăr nu te mai grăbești. Nu mai ai unde altundeva să fii, nu mai ai altceva să-ți dorești.
One is in no rush when one is in truth. There is nowhere else to be. Nothing else to wish for.

Bucuria de a avea încredere. Bucuria de a se avea încredere în tine.
Încrederea reconfirmă necesitatea conectării la oameni și la viață.

Echitatea nu presupune, în mod implicit, egalitate.

Să faci binele fără să lași răul să te epuizeze.

FL

 

 

 

Advertisements

Information

This entry was posted on 06/08/2015 by in Books, Inspiring views.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: