My mind is my shelter

Felicia

„Valoarea esenţială a vieţii este capacitatea de transformare, de creştere, de transfigurare”

Claude Monet_Spring In Vetheuil

– Distinse domnule Andrei Pleşu, văzând ce s-a întâmplat la Festivalul „Dilema veche” din Cetatea Alba Carolina, propriile dileme vis-a-vis de starea societăţii româneşti vi s-au adâncit ori clarificat?

– Nu pot afirma că s-au clarificat, dar am un sentiment sporit de încredere că lucrurile sunt, totuşi, posibile. Momentele cele mai proaste sunt acelea în care ni se pare că mergem spre un orizont închis. Or aici, la Alba Iulia (este a doua oară când vin în ultimul timp) constat că e posibilă o restaurare de cea mai bună calitate a unui monument istoric, e posibilă o administraţie ce funcţionează şi există public. Am fost uimit să văd ce multă lume s-a adunat afară, în faţa Catedralei Romano-Catolice, şi cu câtă răbdare au ascultat vreme de două ceasuri ceea ce invitaţii aveau de spus. Asta înseamnă că există context, text şi oameni care să le îmbine.

– Dacă aţi putea, ce aţi aduce din Bucureşti la Alba Iulia şi ce aţi transfera din Capitala de Suflet a Românilor în capitala oficială a ţării pentru a îmbogăţi spiritual ambele municipii?

– Întrebarea e generoasă şi indică o dorinţă de comuniune în efortul de ameliorare a lucrurilor, dar – cinstit vorbind – nu cred în transferuri dintr-astea. Nu putem muta Ardealul în Regat, nici Regatul în Ardeal, fiecare trebuie să-şi găsească modul lui de a atinge un statut de normalitate. M-aş bucura să fie şi în alte oraşe din ţară primari eficienţi, cum pare cel din Alba Iulia, m-aş bucura să fie atmosfera de linişte productivă pe care am perceput-o vag pe stradă, în dialogul cu diverşi oameni. Mi-ar plăcea să văd valorile astea şi în Bucureşti. Pe de altă parte, sigur că aş dori Albei Iulia să aibă acces la mijloacele de comunicare şi de iradiere pe care inevitabil le are o capitală. Alba Iulia merită un statut de oraş privilegiat.

– Sunteţi un intelectual de rasă. Consideraţi că persoanele preocupate de cultură/ştiinţă percep mai în profunzime esenţa lumii sau, dimpotrivă, fiind axate pe studiu/cercetare, pierd o parte a adevărurilor fundamentale din jur?

Aici nu există repartiţii pe meserii şi pe tipul de viaţă pe care o duci. Există cazuri individuale: sunt oameni simpli, fără preocupări culturale speciale şi cu atât mai puţin preocupări ştiinţifice, care au o intuiţie a sensurilor lucrurilor şi o disciplină a vieţii ce îi face să treacă într-o categorie înaltă a umanităţii. Şi sunt oameni ce buchisesc toată ziua, care au 80 de dioptrii la fiecare lentilă, stau mereu cu nasul în întrebări tehnice şi care, existenţial vorbind, sunt analfabeţi. Am cunoscut o mulţime de oameni simpli reuşiţi şi mulţi savanţi analfabeţi din punct de vedere al vieţii. Nu vreau prin asta să sugerez că e bine să rămânem cu toţii la un nivel de primă instrucţie. E foarte bine să mergem cât de departe putem, dar să nu credem că asta va fi o garanţie de desăvârşire interioară şi de înălţime spirituală reală. Valorile spiritului se obţin şi pe alte căi decât cele legate strict de cercetare şi de citit. E bine să practicăm aceste două căi, dar mai e nevoie de alte câteva ingrediente ca lucrurile să devină armonioase.

– Nietzsche spunea că „viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim”. De ce individul începutului de mileniu trei, în alergarea lui continuă spre a împlini verbul „a avea”, nu pe „a fi”, deturnează sensul existenţei?

– Lui Nietzsche nu i-a prea ieşit propria exigenţă, ceea ce diminuează puţin vigoarea indicaţiei lui. Sunt oameni care, într-adevăr trăiesc axaţi pe „a fi” şi alţii la care „a avea” devine un substitut de fiinţă. Din păcate sunt naturi greu de dislocat. E foarte greu să convingi un om ce mărşăluieşte pe stadionul achiziţiei să treacă la contemplativitate. Nu înţelege ce vrei de la el. Şi cei care au norocul să pună accentul pe „a fi” sunt la rândul lor uşor de deturnat, dacă un „a avea” spectaculos şi care le dă senzaţia că le potenţează fiinţa apare ca o ispită în preajma lor. Cred că nu trebuie să împărţim oamenii pe categorii. Există posibilităţi ca fiecare din aceste categorii să iasă din etanşeitatea ei şi să se transforme. Cred foarte mult că valoarea esenţială a vieţii este capacitatea de transformare, de creştere, de transfigurare. Fără mutaţii adânci pe care să le provocăm ori care să ni se întâmple de-a lungul vieţii trăim schematic în „a fi” sau în „a avea”. E nevoie mereu de mişcare, de o aşteptare orientată către mai binele lăuntric.

– Vă caracterizează un umor exemplar. Cum reuşiţi să adoptaţi o asemenea conduită într-o perioadă în care mulţi văd lucrurile/evenimentele din preajmă într-o nuanţă sumbră?

– Ar fi şi o problemă de natură. Sunt oameni mai curând înclinaţi să surâdă decât să lăcrimeze. Asta nu înseamnă că sunt nesimţit. Am şi eu momente de disperare, dar am constatat pe mai multe planuri că umorul e, de regulă, o excelentă soluţie pentru crize grave şi probleme imposibile. Când nu ai alte posibilităţi, e bine să încerci măcar să recurgi la rezerva de umor pe care o ai. Şi mai e ceva – umorul e o formă de politeţe. Un om fără umor nu comunică cu adevărat cu cei din jur, nu-şi hrăneşte comunitatea în niciun fel, e mereu la distanţă şi transformă proasta dispoziţie într-un mod de viaţă. Cred că umorul bine plasat poate fi un combustibil şi o formă de cordialitate, de atenţie la celălalt, un fel de a te strădui să creezi bună dispoziţie. Cuvântul bună dispoziţie îl văd o expresie spaţială esenţială pentru viaţă. Trebuie să fii dispus bine, adică bine aşezat în raport cu ceilalţi şi cu lumea. Asta înseamnă bună dispoziţie. Sigur, nici ăia care râd ca proştii de dimineaţa până seara nu sunt un model. Există şi un râs distrugător sau un râs trivial. Nu la el mă refer, ci la capacitatea de a ieşi periodic din cultul absolutului. Lumea nu este, în datele ei actuale, un peisaj în care absolutul e la el acasă, ci un peisaj în care relativitatea e la ea acasă. Umorul e o formă de a te raporta inteligent la relativitatea lucrurilor.

– Scriaţi într-o carte: „Aspir ofensiv la desăvârşire, ştiind bine că n-o voi dobândi. La fel, trebuie să aspir ofensiv la cunoaştere, ştiind bine că n-o pot deţine. Vom fi măsuraţi cu măsura aspiraţiei noastre şi nu cu aceea a realizării ei. Dacă n-ar fi aşa, nimeni dintre noi nu s-ar mântui”. Cum încearcă Andrei Pleşu să-L vadă mai de aproape pe Dumnezeu în ceaţa densă a timpurilor noastre şi astfel să se de­să­vârșească/mântuiască?

– N-aş putea să asum situaţia fericită în care Îl vezi de aproape pe Dumnezeu. Mi-aş dori să am o dată şansa asta. N-aş putea să vorbesc despre ea ca de o experienţă consumată. Mă străduiesc, mă rog şi sper. Astea sunt instrumentele cu care lucrez. Ce rezultat vor da, care e metoda optimă? N-aş putea să vă spun decât căzând în impostură. Sper să se ia notă măcar cândva de buna mea credinţă, de efortul meu sincer de a fi mai bun decât sunt. Deocamdată nu am reuşit decât un singur lucru – cărţile mele sunt mai bune ca mine. În rest nu garantez.

– Grigore Vieru spunea: „Nu se întâmplă nimic interesant, omule, dacă scoţi o carte – pur şi simplu ai întâlnit nişte cuvinte şi-ai stat de vorbă cu ele”. Când vi se publică o carte, credeţi că aveţi puterea, prin cuvânt, să remodelaţi sufletele cititorilor?

– Vieru vorbeşte ca un poet. În poezie dansul cuvintelor e decisiv şi cel ce realizează coregrafia e personajul esenţial. Nu-i acelaşi efortul omului ce încearcă, prin alcătuirea gândurilor lui, să comunice cu semenii. Pot să vă spun că scriind descoper eu însumi lucruri pe care nu le anticipasem. Am aflat, încercând să formulez, lucruri pe care nu le aveam în minte înainte de a formula. Asta îmi dă sentimentul că nu e nici meritul meu, dacă îmi iese o pagină, şi că nici nu pot asuma un succes ce, în bună măsură, nu mi se datorează. E rezultatul unui mod de funcţionare în care şi altă instanţă decât propria mea imaginaţie sau logică pare să participe. Nu vreau să spun că sunt un locotenent al lui Dumnezeu pe Pământ care-mi dictează ce am de spus, dar se gândeşte, se vorbeşte şi se scrie pe lume într-un mod ce îşi subordonează uneori actorii, scriitorii, gânditorii etc. Aşa încât ceea ce produci simţi uneori că face parte dintr-o substanţă de gândire ce nu-ţi aparţine integral. Ceea ce vreau e să comunic, să-mi găsesc interlocutor. Mă străduiesc să fiu limpede, să nu fiu plicticos. Nu cred că există lucruri atât de complicate pe lume încât să nu poată fi spuse într-un mod care să treacă dincolo de mintea complicată a autorului. Cred că e esenţial să vrem să fim înţeleşi, să vrem să fim asumaţi de celălalt şi introduşi de el în circuitul ideilor lui. Comunicare, dialog, efort comun către sens – e ceea ce sper să obţin, din când în când, cu câte o pagină reuşită a cărţilor mele.

– Cum aţi regăsit municipiul nostru la a doua venire aici şi cum vedeţi eforturile făcute de autorităţi pentru ridicarea culturală a Albei Iulia?

– Nu mă pot declara un cunoscător al oraşului, căci am venit pentru intervale scurte de timp pe care de obicei mi le petrec dând interviuri sau vorbind în public. Ar trebui să stau mai mult, dar nu apuc şi atunci ceea ce văd e destul de frugal. În mod clar în portretul Albei Iulia, incluzând nu numai cetatea, ci şi Biblioteca Bathyaneum (una formidabilă pe care am vizitat-o, având nişte oameni dedicaţi) sunt repere esenţiale. Într-o conversaţie avută cu primarul urbei mi-a plăcut să aud de la un politician şi administrator fraza: „Fabrici şi uzine mai sunt, dar ce avem noi aici e doar aici, prin urmare sunt bucuros să pot oferi ceea ce se găseşte doar aici şi celor ce ne vizitează”. E o gândire foarte bună, întrucât de obicei în mentalitatea multor politicieni cultura este secundă, ornamentală, ceva care e bun în discursuri, dar care nu trebuie luată prea în serios. Faptul că aici cultura este luată în serios – includ şi Festivalul „Dilema veche” ce şi-a găsit gazde primitoare, participative – e o promisiune şi un model pentru toate locurile ţării unde se găsesc asemenea valori. Există în multe locuri din România valori marginalizate, neglijate, amânate, fapt ce nu se întâmplă la Alba Iulia şi pentru asta simt că, încet, capăt o afecţiune specială pentru acest oraş.

– În încheiere, vă rog să adresaţi un salut locuitorilor Albei ca o modalitate de a-i ţine aproape de suflet până la reîntoarcerea pe aceste meleaguri.

– Îi salut cordial pe cei pe care-i cunosc şi pe cei pe care nu-i cunosc. Mă gândesc deja la viitoarea ediţie a festivalului ori la următoarele ocazii să vin în Alba cu dorinţa să cunosc mai mulţi oameni, mai multe locuri şi instituţii decât am avut ocazia în timpul scurt de acum. Simt că Alba Iulia este un loc în care merită să vii. Bănuiesc că e şi un loc în care merită să trăieşti. Le doresc locuitorilor acestui judeţ să le placă ce fac, adică să facă lucruri cu plăcere, cu dedicaţie, nu din datorie pură sau din obligaţie.

– Vă mulţumesc pentru acceptarea dialogului şi vă urez „La mulţi ani!” (întrucât duminică v-aţi aniversat ziua de naştere), sănătate, prilejuri de fericire şi mântuire sufletească!

plesuInterviu Andrei Plesu – Ioan Andrei Popa – Ziarul Unirea

Festival Dilema Veche 2015 – Liiceanu, Pleșu, Patapievici – Alba Iulia

Advertisements

Information

This entry was posted on 02/09/2015 by in Inspiring views.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: