My mind is my shelter

Felicia

Credinta este o schimbare de conditie umana, prin alianta cu Dumnezeu. Rugati-va unii pentru altii. Iubiti-va unii pe altii.

INVIEREA_FIICEI_LUI_IAIR

Invierea fiicei lui Iair

“Asteptand cateva momente pentru ca multimea sa se potoleasca, dar nu prea mult pentru ca avea o cerere urgenta, Iair si-a facut loc, a ajuns in fata lui Iisus, i-a cazut la picioare si i-a spus, ca si cum l-ar fi asteptat in mod deosebit: Invatatorule, vino repede acasa la mine si fa ceva, pentru ca fiica mea rau patimeste. E bolnava. E bolnava rau. E bolnava spre moarte (Luca, 41-56). Iisus se indrepta de indata inspre casa acestuia.

Au ajuns la casa lui Iair. Iisus i-a lasat pe toti afara. Casa nu va fi fost atat de mare ca sa incapa toti. A luat inauntru pe Petru, pe Iacob, pe Ioan si pe parintii fetei. Cand au intrat, i-au gasit pe ai casei plangand. Fata murise. De cand e lumea se stie cum arata cineva cand moare; ca ii sta inima, ca ii inceteaza rasuflarea. Toti stiau sa deosebeasca un mort de un viu. Toti constatasera ca fetita murise. Plangeau. Si socoteau sosirea lui Iisus inutila, tardiva. Poate numai Iair sa-si fi pastrat credinta la care chemase Mantuitorul: “Crede numai!”

Celorlalti le-a zis: “Nu plangeti. Fiti pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!” De fapt murise. Si o stia si El. Dar a vrut sa le arate ce este moartea in gandirea lui Dumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu intrerupe decat viata pamanteasca. “Doarme!” a zis El! Cu toata gravitatea momentului si cu toata durerea lor, aceasta vorba i-a facut sa rada. Radeau de nestiinta Lui. Poate chiar putintel batjocoritor. Cum adica? Tu nu vezi ca a murit? Tu nu poti deosebi un om viu, de un om mort? Ne spui noua ca doarme!

Mantuitorul nu s-a mai ocupat insa nici de rasul, nici de indoiala lor. S-a indreptat catre fetita, a luat-o de mana si, spune evanghelistul, redand faptele exact asa cum s-au intamplat, “a strigat” ca si cum trebuia sa fie auzit de sufletul ei de pe taramul celalalt, ca si cum sufletul ar fi fost departat undeva. “A strigat, zicand: Copila, scoala-te!” Sfantul Evanghelist Marcu – pentru ca intamplarea aceasta e istorisita de trei dintre evanghelisti, de Matei, Marcu si Luca – Sfantul Marcu ne reproduce chiar expresia in limba aramaica pe care a folosit-o Mantuitorul cand s-a adresat fetitei: “Talita cumi!” Ca si cum i-ar fi spus: Inviaza! (Mc. 5,41).

Si, spre stupefactia tuturor, in clipa aceea fetita s-a ridicat. Ca sa n-o sperie, si sa nu sperie pe nimeni, Mantuitorul a tras-o jos de pe patul mortii, a dat-o parintilor si le-a spus: “Dati-i sa manance”. Era slabita desigur. Fusese si bolnava. Nu mancase de mult. Dati-i de mancare. Apoi le-a poruncit sa nu spuna nimanui cele ce s-au intamplat. Si tot atat de simplu precum venise, a si plecat.

Porunca de a nu spune ce s-a intamplat era aproape inutila, fiindca cine ar fi putut sa taca o asemenea intamplare? Cum ar fi putut sa taca cei care o vazusera moarta, si au vazut-o dupa aceea ridicandu-se vie? Nimeni nu putea sa taca. Mantuitorul insa, in afara de faptul ca o inviase pe fetita, a vrut sa le dea si o povata de smerenie. S-a ferit de laude si de slava lor. De teama de farisei nu putea fi vorba, pentru ca stia ca aceia vor auzi. Si nici nu facuse minunea ca sa ramana tainuita, mai ales cand fusesera de fata atatia martori. Minunea ii va fi zguduit pe cei care au vazut-o, incat, pentru moment, au amutit. Le-a rusinat rasul de la inceput!

Pe drum, spre casa lui Iair s-a mai intamplat ceva. Multimea Il inghesuia, toti s-au luat dupa El, mergand spre casa lui Iair. Voiau sa mai vada inca o minune. Stiau ca o vor vedea. Erau curiosi sa vada cum va fi.

Dar, la un moment dat, Mantuitorul s-a intors si a intrebat: “Cine s-a atins de Mine?” Unul din Apostolii care erau in jurul Lui, care-L aparau de multime, desi era imposibil sa-L apere, pentru ca multimea il imbulzea, fiecare voind sa se atinga de hainele Lui, sa fie cat mai aproape, i-a spus, zambind desigur: “invatatorule, poporul Te impresoara si Te imbulzeste, si Tu intrebi: Cine s-a atins de Mine?” (Luca 8,45).

Era adevarat, dar Mantuitorul s-a explicat de indata: “S-a atins de Mine cineva, pentru ca am simtit o putere iesind din Mine”. Era vorba de altceva deci. Vazand ca nu se poate tainui, o femeie a iesit in fata si a recunoscut ca ea fusese, aratand si pricina pentru care o facuse. Avea o boala. Atingandu-se de Mantuitorul, in clipa aceea s-a vindecat. Puterea vindecatoare fusese deci “puterea” iesita din Sine, pe care o simtise Mantuitorul.

Auzind-o Iisus, s-a intors spre ea. Era infricosata. Se temea pentru ceea ce facuse, ca si cum facuse un lucru nepermis. Dar El i-a zis: “Indrazneste, fiica! Credinta ta te-a mantuit! Mergi in pace!” Simplu. Ca si cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Mantuitorul nu dramatiza si nu tinea sa se faca mare publicitate din minunile Sale.

Pr_ Arsenie Boca Invierea


Mantuitorul i-a ascultat deci, lui Iair, o rugaciune facuta pentru altcineva
. Este un lucru care trebuia sa ne retina atentia, pentru ca episodul justifica rugaciunile pentru altii. Justifica rugaciunile Bisericii pentru altii, justifica rugaciunile pe care le fac parintii pentru copii, rugaciunile pe care le fac copii pentru parinti, pe care le fac prietenii unii pentru altii.
Remarcam acest lucru pentru ca multi cred ca au putere numai rugaciunile pe care le face fiecare pentru el insusi, desi rugati-va unii pentru altii” e porunca expresa a Sfintei Scripturi (Iacov 5, 16).

Dumnezeu tine seama de rugaciunile facute pentru altii. Ele inseamna generozitate, inseamna daruire, inseamna iubire, inseamna bunatate. Nu se poate ca Dumnezeu sa nu tina seama de astfel de sentimente.

Precum Dumnezeu face totul pentru noi, El pretuieste desigur si ceea ce facem noi pentru altii. Cand facem ceva pentru altii iesim din egoism, ne dovedim co-partasi la destinul aproapelui. Ne asemanam cu Dumnezeu. Nu numai fapta in ajutorul aproapelui ne ridica la starea de frate al lui, ci si rugaciunea pentru el dorinta ca si el sa fie ajutat de Dumnezeu. Nu numai noi sa fim ajutati. Nu numai pentru noi sa chemam atentia lui Dumnezeu. Sa nu zicem numai “Doamne ajuta-ma”, ci si “Doamne ajuta-l pe Cutare” si sa cerem acest ajutor ca si cum l-am cere pentru noi. Mai ales in astfel de momente, in mod sigur ne ajuta Dumnezeu si pe noi, induiosat de inima nostra buna. Pe buna dreptate ne asigura sfantul Ioan Damaschin ca: “Dumnezeu mai ales atunci se indupleca cu totul, si imparte cele cerute, nu cand cineva lupta numai pentru sufletul sau, ci cand face aceasta pentru aproapele”. Si Dionisie Areopagitul scrie ca “rugaciunile unora pentru altii au pret si putere inaintea lui Dumnezeu” (Despre Ierarhia bisericeasca, VII. Foarte subtil in analiza acestor stari sufletesti. Sfantul Ioan Scararul crede chiar ca atunci cand cineva ne cere sa ne rugam pentru el, credinta lui ne mantuieste si pe noi.

Si din intamplarea cu femeia ar trebui sa ne atraga atentia cateva lucruri. Dupa cum am vazul, femeia se atinsese de El, dar de El se atingeau toti care reuseau sa-i fie in preajma. Cum se face ca totusi catre o singura atingere a fost Mantuitorul atent? De ce? Fiindca femeia aceasta venise cu o credinta deosebita, venise cu o intentie anume. Femeia avea un motiv anume sa se atinga de El, in speranta si credinta vindecarii. De aceea Mantuitorul i-a spus: Credinta ta te-a mantuit!” si “indrazneste”. Deci, crede tot asa in continuare.
Aceasta trebuie sa ne dea si noua de gandit. Toti venim la biserica, toti ne atingem intr-un fel sau altul de Mantuitorul, dar iata ca nu catre toti se revarsa puterea Sa. Ea se face simtita insa la aceia care vin cu o intentie anumita, si care vin sa-si expuna intentia in fata lui Dumnezeu, cu credinta.

Si mai trebuie sa tragem o invatatura de aici. Multi dintre cei putini credinciosi zic: Credeti voi ca are Dumnezeu chiar asa, grija de voi toti? Ca se apleaca Dumnezeu catre nevoile fiecaruia dintre voi? Ca tine Dumnezeu socoteala atator miliarde de oameni cate sunt pe pamantul acesta, si ca ii are in vedere pe fiecare dintre ei? Ei bine, iata, intamplarea aceasta ne spune ca da. Dumnezeu ne are in vedere pe fiecare din noi, cu conditia insa sa venim catre Dumnezeu cu intentii precise, sustinute de o credinta neindoielnica.”

“Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia ca cel doua minuni le-a facut de fapt cel care a avut credinta. Femeia prin credinta ei: “Credinta ta te-a mantuit”. Nu a Mea. “Crede numai”, i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu. Prin urmare Mantuitorul vrea sa ne arate ca cel care are credinta, aceasta credinta a Iui devine facatoare de minuni. Cel care are credinta devine posesorul unei forte extraordinare pe care n-a avut-o inainte, pe care o are acum si prin care face acum lucruri extraordinare.

Cum am putea oare defini credinta in acest inteles de credinta care ajunge sa faca minuni? Sfantul Apostol Pavel o defineste astfel: “Credinta este incredintarea despre lucrurile nadajduite si adeverirea celor nevazute” (Evrei 11, 1). Credinta ar fi, cu alte cuvinte, intrarea in contact cu o realitate de dincolo de noi si recunoasterea acestei realitati. Intrarea intr-un astfel de contact te transforma, iti creste dimensiunile, iti prelungeste fiinta, ti-o scoate din limitate si ti-o incarca din afara ta cu o energie suplimentara, ca si cum ai intra in contact, sa zicem, cu o centrala electrica prin cuplarea la o priza. In momentul in care un bec intra in contact cu o centrala electrica, lumina i se aprinde. Motoarele electrice cuplate cu centrala incep sa mearga.

Asa este credinta. Intrare in contact cu Dumnezeu. E ca un comutator. Ai facut miscarea la comutator si s-a aprins lumina. Ai facut miscarea in sufletul tau, l-ai comutat, ai intrat in legatura cu Dumnezeu, te-ai convertit la Dumnezeu, si arunci totul se schimba. Nu mai esti singur. Ai iesit din conditia de singur. Ai iesit din conditia de “eu” si ai devenit “eu plus Dumnezeu“. Ai iesit din conditia de izolare si ai devenit cooperator cu Cineva mai mare, conlucrator cu Cineva mai puternic, cu Dumnezeu.
Credinta este o schimbare de conditie umana, prin alianta cu Dumnezeu.

Totdeauna Mantuitorul se refera la credinta ca la cheia care poate rezolva toate destinele pamantesti. Prin credinta imposibilul devine posibil. Prin credinta, necunoscutul devine cunoscut. Prin credinta tot ceea ce ni se pare ca nu are sens in viata, in lume, in existenta, capata dintr-o data sens.

Prin credinta, Dumnezeu da sens la tot ceea ce exista. Credinta este in primul rand un mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu. “Prin credinta” – spune Sfantul Pavel – “cunoastem ca lumea a fost facuta prin cuvantul lui Dumnezeu, asa ca cele vazute si-au luat inceputul din cele nevazute” (Evrei 11, 3). De altfel, nici nu e posibila acum o alta cunoastere, la modul ultim, decat prin credinta. “Nu prin vedere” (II Cor. 5,7).”

Cunoasterea prin credinta, cum spune Sfantul Pavel, e cea despre lucrurile cele nevazute, adica despre cauza care prin experienta sau prin logica nu poate fi decat dedusa/dar nu pipaita, fapt pentru care pentru multi ramane incerta. Credinta o preface in certitudine, cand numeste aceasta cauza Dumnezeu. Cunoasterea prin inima, numita si cunoastere prin intuitie, isi are si ea o valoare extraordinara, fiind foarte aproape de cea prin credinta. Un mare invatat, Pascal, spunea: “Inima are ratiuni despre care ratiunea nu stie nimic”. Cunoastem adica prin inima, ceea ce nu putem cunoaste cu ajutorul mintii, si nici cu ajutorul experientei si cercetarii stiintifice.

Prin credinta cunoastem, asadar, lucrurile nevazute. Le credem cum ni se descopera. Insemneaza, oare, ca, asa fiind, credinta nu este rationala, sau ca este antirationala? Nu. Cine da si cine primeste credinta pornesc totusi de la niste date primare care cad atat sub puterea simturilor noastre, cat si sub puterea legilor gandirii logice. Citim in Scriptura: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria”.

Daca traducem aceste cuvinte pe o limba mai comuna, inseamna ca deducem slava lui Dumnezeu din maretia, frumusetea si ordinea universului si din creatia care cere un Creator. Deductia aceasta este logica, rationala. Toate cele pe care le vedem deasupra noastra, in jurul nostru si in noi, ne vorbesc logic despre Dumnezeu. N-au putut aparea de la sine. Trebuia sa le fi facut cineva. Si vorbesc despre slava si despre maretia lui Dumnezeu, pentru ca totul este frumos si minunat. In fond, asta a fost si logica lui Kepler si a lui Newton, de care am amintit mai inainte.

Optiunea pentru credinta e logica. Credinta nu este, asadar, un act fortat si irational, ci are la baza un rationament logic care il satisface pe credincios.
Credinta vindeca toate nelinistile noastre. Credinta umple toate golurile noastre, atunci cand ne punem marile intrebari despre noi, despre existenta, despre lumea aceasta, si nu gasim raspuns. Caci altfel, ramanem si traim mai ales cu intrebarile, decat cu raspunsurile.
Acad. Ioan Ursu, citat mai sus, spune ca “in astrofizica de azi, ca si in celelalte stiinte, intrebarile nasc raspunsuri ce nasc alte intrebari” (p. 13). Frumos spus si adevarat. Dar dezolant, daca ramai suspendat doar de intrebari. Credinta ne da si raspunsuri.

Credinta trebuie sa fie neindoielnica. Sa ne aducem aminte ce a patimit Apostolul Petru cand, fiind mai multi dintre ei pe corabie, in largul marii, a aparut Mantuitorul pe valuri si Petru a pornit catre El. Cand a inceput sa se indoiasca, sa nu mai creada ca in fata lui e cu adevarat Mantuitorul si ca El l-a chemat, a inceput in aceeasi clipa sa se scufunde. Speriat a strigat: “Doamne, scapa-ma!” Mantuitorul i-a intins mana admonestandu-l: “putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” (Matei 14, 30-31). Credinta noastra trebuie sa fie neindoielnica, asa cum a fost credinta femeii care s-a atins de Mantuitorul, si credinta lui Iair.

Credinta noastra trebuie sa fie dreapta, dupa lege, asa cum ne-a lasat-o Mantuitorul, asa cum ne-a fost transmisa de apostoli, asa cum noua romanilor ne-au lasat-o mosii si stramosii nostri care au pastrat-o din vechime, de la Apostoli pana in vremea noastra. Sfantul Apostol Pavcl spune precis: “Nu ne incununeaza decat cel ce se lupta dupa lege” (II Tim. 3, 5).

Dar sa ne mai punem o intrebare – si cu aceasta o sa incheiem: – Trebuie oare sa ne adresam lui Dumnezeu si cu credinta sa cerem totul de la El? Sigur ca da, dar cu un mic corectiv: tot ceea ce putem face noi, sa facem noi. Dumnezeu atunci intervine, cand nu putem noi rezolva ce e de rezolvat. Doar “suntem impreuna-lucratori cu Dumnezeu”, spune Sfantul Pavel (I Cor. 3, 9). Daca suntem impreuna-lucratori, inseamna ca trebuie sa ne facem partea noastra, nu sa asteptam cu mainile incrucisate totul de la Dumnezeu, pe motiv ca ii adresam prin credinta rugaciuni sa intervina in viata noastra. Ce-am mai fi noi, daca ar face totul in viata noastra numai Dumnezeu? Dumnezeu ne ajuta cand e nevoie. Romanii au o vorba inteleapta: Dumnezeu da, dar in traista nu pune! Nu trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi.

Ceea ce putem face noi, suntem chemati sa facem noi. Cu rugaciune, dar si cu bratele si cu mintea noastra. Nu ceri de la Dumnezeu ceea ce poti face tu. Ar insemna sa nu faci uz de instrumentele cu care te-a inzestrat Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L pui la incercare decat in cazuri limita, cum a facut, de pilda, Saddhu Sundar Singh care, fara ajutorul lui Dumnezeu Care l-a scos dintr-o groapa, ar fi murit.

Unele minuni nici Dumnezeu nu le crede necesare, asa ca nu intervine.
Sunt minuni fara sens, fara adevar. Tot ce putem face noi ramane in seama noastra.
Acesta e raspunsul la intrebarea daca trebuie sa cerem totul, prin credinta, de la Dumnezeu, sau daca trebuie sa-L punem la incercare pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat intelepciune, ne-a dat mijloace ca sa ne putem descurca in lume.

Sa tinem minte acest lucru: acolo opereaza direct Dumnezeu, unde noi nu putem opera. Ceea ce nu inseamna ca nu e prezent intotdeauna si in tot ce facem, si ca nu trebuie sa-L chemam prin credinta si rugaciune. El ne inspira si ne ocroteste ca sa gasim solutiile cele mai bune. Si trebuie in toate sa-I cerem ajutorul, ca sa nu inceteze Dumnezeu sa se mai ocupe de noi! Dar un ajutor din categoria minunii nu trebuie cerut, decat atunci cand numai aceasta ar mai putea rezolva ceva. Ceea ce nu inseamna ca Dumnezeu e absent din cazurile care nu cer minuni vizibile. Unii medici spun: noi prescriem medicamentele, noi facem operatia, dar Dumnezeu este cel care vindeca. Dar aceasta nu inseamna ca nu prescriu medicamente, sau ca nu fac operatii.”

Credinta trebuie ingemanata intotdeauna cu fapta cea buna. Iar fapta buna este aceea care se exprima in primul rand prin dragoste. Se zice ca la Efes, batranul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani si care se misca greu, statea de vorba cu crestinii din jurul lui, care veneau in fiecare seara sa-l intrebe: – Batranule Ioan, spune-ne cum era invatatorul? Spune-ne cum mai invata El? Povesteste-ne intamplari din viata si din invatatura Lui! Batranul, ori de cate ori veneau, si oricine ar fi venit, le spunea doar atat: Fiilor, iubiti-va unii pe altii. In cinci cuvinte le rezuma toata Evanghelia. Cinci cuvinte memorabile!

SursaInvierea fiicei lui Iair – crestinortodox.ro

Omul are nevoie de Dumnezeu asa cum are nevoie de oxigen

Iubirea e insusirea lui Dumnezeu

Aparitia lui Christos in lumea eterica

Advertisements

Information

This entry was posted on 10/12/2015 by in Inspiring views, Spirituality.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: