My mind is my shelter

Felicia

Târziu. Însemnări californiene – Vera Călin

Vera Calin

„Credeam că vorbesc și înțeleg limba engleză. Cuvintele îmi erau familiare, dar semantica lor trebuia reînvățată. Într-o uriașă așezare, dominată de orizontalitate, cu străzi pustii și autostrăzi savant construite, ale căror culori erau supracongestionate în orele de vârf, cuvintele „aproape-departe”, „mic-mare”, cald-rece” aveau câmpuri semantice cu totul deosebite de cele ale cuvintelor englezești pe care le știam eu. Am poposit într-un focar al societății de consum.  Vocabule ca „mult-puțin” erau incompatibile cu înțelegerea mea cantitativă de până atunci.
Distanțele ce ajung să despartă oameni cândva foarte apropiați, într-o țară de dimensiunile unui continent, a cărei lege majoră e mobilitatea, ca și supremația tehnologiei, au dus la modificarea relațiilor umane, care pentru mine rămăseseră cele modelate de structura demografică europeană.
Mintea și senzoriul meu aveau nevoie de o nouă educație, cu atât mai mult cu cât mă izbeam de noi coduri, cu totul străine ființei mele fizice, psihice și sociale. Coduri verbale, comportamentale, etice, estetice, vestimentare (mi-a trebuit timp ca să deprind mulțimea de cuvinte fără niciun câmp semantic, deci fără mesaj, și să accept toate licențele ținutei neconvenționale, care, aici, se numește casualness, la fel și criterii estetice foarte des dominate de strălucirile Hollywood-ului).
Am parcurs un itinerar (deopotrivă interior și exterior) de obicei denumit „adaptare” sau „aclimatizare”. Acestea sunt vocabule foarte abstracte, care estompează până la desființare detaliile personale, demersurile cotidiene, în sfârșit, concretețea procesului. E un proces adesea foarte lent și anevoios, (…) mai ales când cel ce s-a dezrădăcinat se ostenește să prindă rădăcini într-o lume nouă, care s-a născut și s-a consolidat conform cu o dinamică istorică deosebită de cea a lumii „anterioare”. Adaptarea e un proces individual, fiecare imigrant având indicele lui de aclimatizare și un prag specific lui, dincolo de care identitatea se fărâmițează. Însemnările acestea n-au fost, din capul locului, scrise pentru a fi publicate, ci pentru a limpezi confuziile aproape haotice pe care o ambianță și un sistem de coduri necunoscute mie le stârneau în biologia și în psihologia mea de imigrantă. Contactul cu alți emigranți, veniți de pe alte meleaguri, m-a convins că fiecare nou-venit își construiește propriul lui sistem de adaptare, de apărare, de integrare. Am încercat să înțeleg tot felul de reacții și de coduri și să le apreciez eficacitatea în relațiile cu oamenii societății în care intrasem. Am acceptat doar codurile care mi se părea că nu-mi fracturează identitatea. Și, dacă încerc să trag concluziile aventurii mele tardive, pot spune că, în ciuda avatarurilor deplasării mele în spațiu și în timp, am rămas, totuși, eu – cea de dinainte.”

41Crqq5M9gL._SX331_BO1,204,203,200_

„Amplă convorbire între Mircea Eliade și un scriitor francez [Claude-Henri Rocquet], în versiunea engleză Ordeal by Larbyrinth. Cele mai multe dintre reflecțiile lui Eliade (…) se referă la experiența exilului. Eliade crede că labirintul este, prin excelență, o metaforă a inițierii și că exilul, ca experiență inițiatică, este un traseu labirintic.
Ceea ce spune despre țara și orașul pe care le-a lăsat în urmă dă noi înțelesuri nostalgiei. Nostalgia nu se modifică, dacă realitatea părăsită este obiectiv urâtă. „Fiecare țară de baștină constituie o geografie sacră. Pentru cei ce l-au părăsit, orașul copilăriei și adolescenței devine o cetate mitică.” Dezvoltă ideea cu referire la moștenirea europeană, comunicând angoasa pe care mulți europeni emigrați în America au resimțit-o la un moment dat. „Îmi pot închipui  o societate în care nimeni nu va mai avea nici cel mai mic interes pentru Europa, care a fost distrusă, uitată, eliminată. E un coșmar, dar e, totuși, o posibilitate.” Am încercat din nou spaima la gândul că, pentru nepoții mei, tot ceea ce e avut semnificații vitale în existența mea și a atâtor contemporani ai mei va fi iremediabil pierdut.”

912395

“Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înțeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual inițiatic, după cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricarei existențe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul său centru, spre sine însuși…
De mai multe ori am avut conștiința că ies dintr-un labirint, că am găsit firul. Înainte, mă simțeam disperat, oprimat, rătăcit… Desigur, nu mi-am spus: ‘Sunt pierdut în labirint’, dar, la sfârșit, am avut totuși impresia că am ieșit biruitor dintr-un labirint. Fiecare a cunoscut aceasta experiență. Mai trebuie spus că viața nu e făcută dintr-un singur labirint: încercarea se reînnoiește.”

Încercarea labirintului – Mircea Eliade. Convorbiri cu Claude Henri-Rocquet

„Exilul – labirint inițiatic. „Dacă reușești să ieși din labirint, să găsești drumul înapoi acasă, atunci devii o ființă nouă.” În ceea ce mă privește n-am găsit drumul, știu sigur că încă sunt în labirint.
[Eliade] spune despre exilul lingvistic, ale cărui efecte mutilante le observ zilnic în jurul meu, la copii, la prieteni și cunoscuți emigranți: „Locul natal, pentru orice exilat, este limba maternă, pe care el o vorbește în continuare…limba în care eu visez și în care îmi scriu jurnalul”. Aș adăuga și alte coduri, în afara celui lingvistic, pe care exilatul se înverșunează să le păstreze, atunci când e conștient de primejdia dezintegrării: cel comportamental și, mai ales, cel etic.
M-a pasionat aplicarea schemei „centrului” la experiența exilului. Eliade spune că fiecare etapă labirintică e urmată de descoperirea „centrului”. Vorbește despre căutarea propriului centru, în suita de experiențe labirintice pe care le-a trăit. „M-am recunoscut. Și, pe urmă, m-am pierdut din nou.”
(…) Pot spune că experiența labirintică a emigrației m-a lăsat mai descentrată ca oricând. Dacă expresia loss of identity, de care psihologia și publicistica americană abuzează atât, are vreun sens, atunci cred că îl descopăr în confuzia lăuntrică produsă în mine de emigrație.”

„Soții R. mi-au atras atenția că, în orice comparație pe care o fac, cel de-al doilea termen se referă invariabil la un fapt, o realitate din România. Peisajul deluros seamănă cu împrejurimile Branului, dunele sunt ca la 2 Mai, păpurișul e mai înalt ca acela de la Mogoșoaia.”

„S. dorește ca fiul lui să fie crescut ca un evreu, să aibă o mitologie, rădăcini, sentimentul că aparține unei comunități etc. Nu ca el și frate-său, crescuți fără tradiții, în atmosfera unei ideologii pe care o respingeau, dar pe care nu aveau cu ce să o înlocuiască. Sunt de acord cu el, dar sunt sigură că o tradiție nu se poate crea rațional și voluntar, fără o moștenire care transcende raționalitatea.”

„…sentimentul de oboseală și chiar de greață, care mă cuprinde regulat în fața cantităților enorme de fructe, carne, mezeluri, conserve și a infinitelor sorturi din fiecare produs, n-a cedat. (…) To be hungry se conjugă, în prezența abundenței, numai la trecut.”

„De ani de zile flămânzeam;
Amiaza mea ședea acum la masă;
M-am tras spre vin și am atins
Licoarea cea curioasă.

Era chiar cea pe care o văzusem
Pe mese, când, flămândă, -nsingurată,
Priveam pe geam la bogăția
Ce nu speram s-o am vreodată.

(…)

Nici nu eram flămândă; am aflat
Că foamea-i doar o stare
A celor ce privesc din stradă,
Când intri, ea dispare.”

Emily Dickinson, I Had Been Hungry
traducere din limba engleză de George Volceanov

MV5BMTY0ODUwNDc3NV5BMl5BanBnXkFtZTgwNDE3NTU4MDE@._V1_SX214_AL_

„ 26 de grade în decembrie. Pe mine lipsa anotimpurilor mă transportă într-un timp amorf, lipsit de repere. Am realizat pentru prima dată că iarna îmi lipsea când am aterizat la Edmonton, în ianuarie. Zăpadă și viscol cum rar pomenisem. Poate doar în filme ca Nașterea unei națiuni  al lui Griffith. (…) După ce impresia de artificialitate a cedat, m-am bucurat ca de o regăsire mult dorită.”

„Americanii nu sunt dispuși la sacrificii. Uită că insularitatea lor nu-i mai apără. Societatea de consum a creat nevoi absurde și duce la o risipă șocantă pentru un emigrant. A impune unei familii să funcționeze cu o singură mașină în timpul unei crize de benzină creează indignare și revoltă.”

41TQtVgIzJL._SX256_BO1,204,203,200_

„O carte despre emigranții ruși în America. E vorba despre cei veniți din 1970 încoace, the third wave, cum îi numește autorul. Trăiesc într-o comunitate aproape ermetică, în Brooklyn. Autorul cărții intitulate From Moscow to Main Street este un american născut din părinți originari din Rusia. Vorbește rusește, pare-se că predă literatura rusă într-o universitate americană. A călătorit în Uniunea Sovietică și a luat interviuri multor ruși stabiliți la N.Y. Cartea nu mi-a spus multe lucruri pe care nu le știam. Emigranții cunoscuți de autor disociază regimul care i-a silit să emigreze de ceea ce ei numesc homeland. Pentru cel puțin o generație de emigranți homeland rămâne Rusia. Toți cei al căror glas se aude în carte sunt șocați de debilitatea vieții spirituale în America, de goana după bani și de marea labilitate afectivă a americanilor. Evident, pe toți îi deranjează nelipsita mască de amabilitate și prietenie care, spun ei, acoperă un gol afectiv. În Rusia, spun toți, reprezentanții oficialității, funcționarii, vânzătorii sunt mojici, dar cel puțin știi cu cine ai de-a face. Birocrația sovietică e oribilă, birocrații sunt răi și insensibili, dar sunt coruptibili, ceea ce (a spus-o și Hannah Arendt) umanizează regimul. Aici, birocrația e implacabilă și, în afară de asta, în America nu știi niciodată de unde vine pacostea. Rușii nu au bani sau nu au pe ce să-i cheltuiască, așa încât actele de generozitate sunt posibile, chiar frecvente. Americanii sunt calculați și nu comit acte de generozitate gratuită. (…) Superficialitatea discuțiilor la un pahar, în care e vorba de pets sau de vreme poate să dezguste oameni care nu au folosit niciodată serviciile unui psiholog, dar care, la un pahar sau mai multe de vodcă, vorbesc despre probleme personale, existențiale sau politice cu o intensitate uluitoare și indecentă pentru un non-rus.
Toate astea îmi sunt familiare. Tot așa și riscul unor aprecieri generalizatoare, bazate pe o naivă psihologie colectivă. Fiindcă emigranții despre care e vorba în carte vor înțelege curând că America e un continent și că atitudinile unor americani din Brooklyn nu au mai mare asemănare cu comportamentul unui fermier din Middle-West decât au obiceiurile unui rus cu cele ale unui elvețian.
Noutatea cărții a fost, pentru mine, descrierea specificului emigrației rusești în America, în comparație cu altele. Cel de-al treilea val al emigrației ruse trăiește într-o stare de coeziune fizică, geografică, psihologică și socială, menținând nealterate valorile din perioada anterioară emigrației. Au cluburi, ziare și reviste literare, discuții despre poezie ce se încheie cu recitări, care mențin retorica și gesticulația rusească, atât de caraghioase pentru un american. Scriitorii care nu puteau publica „acolo” publică „aici”, în revistele emigranților; sunt citiți și discutați. Asta neutralizează anonimatul – uneori devastator – în care te cufundă emigrația. Acolo, spun unii, cu umor amar, chiar dacă erai un oarecare, știai că, cel puțin, cenzura se ocupă de tine: îți citește scrisorile, îți ascultă convorbirile telefonice. Există, susține autorul, o solidaritate a coloniei din Brooklyn care atenuează mecanismul impersonal al societății americane. Emigrația românească din America (nu și cea din Paris) e lipsită de coeziune.”

„Întrebarea obișnuită: Where are you from?” E din Maramureș, Sighetul Marmației. De 25 de ani trăiește în America. O engleză fluentă, dar stâlcită. N-a mai vorbit românește de când a emigrat. Dar numără numai în românește. Am trecut la română. Un vocabular sărac, ezitant, un accent straniu.  (…) Mă întrebam în ce limbă scrie. A trecut la angoasele lui. În nicio limbă nu a reușit să-mi explice ce i se întâmplă când rămâne singur în apartamentul lui. Mi-a repetat că nu-i face bine să fie singur”

Speed-reading – un triumf al suprafeței asupra adâncimii. Nu pricep la ce folosește o lectură care interzice reflecția pe parcurs, asociațiile, mișcările înainte și înapoi pe întinderea textului. (…)  De ani de zile mă simt îmbrâncită, bruscată. Dar citesc, gândesc, scriu fără să fiu cronometrată.”

„Am cunoscut ceea ce în Europa s-ar numi un proletar intelectual. Un american din Bronx, transplantat în Vest, la doisprezece ani. A lucrat ca matematician,  specializat în aerodinamică. Îl interesează chestiunile de lingvistică și literatură. L-a iritat încăpățânarea cu care vreau să rămân europeană.”

„Când am intrat prima oară în apartamentul soților M. din Düsseldorf, am fost izbită de caracterul primitiv, precumpănitor interjecțional, al dialogului dintre ei. El e de origine poloneză. N-a avut timp să învețe să vorbească românește corect. Când ne-am reîntâlnit în Germania, douăzeci de ani după plecarea lor din România, el vorbea germana fluent, dar prefera să folosească, în convorbirile cu soția sa, un amestec de limbaj în care identificam fiecare etapă a unui itinerar de emigrant: Israel, Argentina, Germania. Predomina o română feroce, limba primei întâlniri dintre cei doi. Lui îi place să înjure, și, asemenea multor emigranți, eliberați de orice cenzură lingvistică, inclusiv de propria lor cenzură, e foarte spurcat la gură. Nu așa mi-i aminteam. La începutul vizitei mele înțelegeam doar că un mecanism se stricase, dar nu-mi dădeam seama ce anume se petrecea. M-am lămurit treptat: niciuna din limbile pe care cei doi le vorbiseră în cursul migrațiunilor lor nu apucase să fie organic absorbită. Nu cred că gândirea se naște în gură, dar nu mă îndoiesc că gândim în structuri determinate de limba pe care o vorbim. Soții M. au ajuns să gândească defectuos.”

„…anticonvenționalismul e absolut convenționalizat. Un anticod care se tranformă într-un cod foarte riguros.”

„Minciuna vitală e într-adevăr vitală, cel puțin în prima perioadă a unei experiențe de felul dezrădăcinării. Indiferent dacă o numim automistificare sau în alt fel, aceasta reprezintă o igienă fără de care exilatul e amenințat de grave afecțiuni psiho-fizice. În bilanțurile zilnice pe care le face, trebuie să se convingă pe el însuși dacă nu și pe alții, că ceea ce a câștigat, părăsind locurile în care s-a născut și a crescut, este – într-un fel sau altul – superior față de ceea ce a lăsat în urmă, că, deci, aventura existențială merită să fie întreprinsă. E o tehnică a supraviețuirii pe care o cunosc bine. Mi se întâmplă să spun, la sfârșitul unei zile: am vorbit la telefon cu F, care se află la N.Y., am primit din Germania o scrisoare de la soții M, am văzut un film franțuzesc pe care nu l-aș fi văzut la București, am citit ziare și reviste care nu-mi parveneau acolo, (…) pot să vorbesc liber, problema mâncării se rezolvă rapid și satisfăcător etc. Argumentația rațională e, de multe ori, neputincioasă, și nu neutralizează întotdeauna descumpănirea mea. Dar încercarea de a-mi oferi minciuna vitală trebuie făcută. Nu sunt singura care joacă jocul ăsta. După stabilirea la L.A., soții F trimiteau la București descrieri idilice ale noii lor vieți de familie, ale libertăților câștigate, sigur, cu unele pierderi profesionale etc. Nimic despre nevroza ei, care nu a cedat nici până acum, nimic despre neînțelegerile cu fiica lor, care-i șoca neîncetat cu actele ei de bravadă. Eu am încercat să nu comunic celor rămași „acolo” rezultatele reale sau imaginare ale bilanțurilor mele. Am păstrat minciuna vitală pentru farmacia mea personală.”

„Din motive pe care am încercat de atâtea ori să mi le explic, cuvântul, în emigrația celor care nu înțeleg că trebuie să păstreze sau să deprindă un mijloc de comunicație verbală fidel și flexibil, devine o materie vâscoasă, fără structură. Deci nu obligă. Oamenii mint adesea, pentru că nu cred în propriul lor cuvânt. Îi ajută formulele lipsite de câmp semantic, care abundă în limbajul cotidian american și nu comunică nimic, sau, mai bine zis, comunică apăsat lipsa dorinței de a comunica ceva.”

„Mă întreb dacă senilitatea precoce a lui R. nu se datorește greutății cu care își exteriorizează gândurile în cele patru limbi ale vieții lui. Oare, dacă ar fi continuat să vorbească și să gândească în poloneza lui maternă, procesul de gândire s-ar fi încetinit tot atât de timpuriu? Oare în ce limbă o fi visând?”

„Când transplantarea nu se petrece în copilărie sau în prima tinerețe, vechile coduri se pierd sau se resping – parțial sau total – iar cele noi sunt incomplet sau defectuos asimilate. Viața decurge într-un no man’s land al comunicației. Am cunoscut emigranți de origini diferite, printre ei oameni pe care semnificațiile unui cuvânt, gest sau comportament nu-i mai preocupă. Conotațiile și contextele se ignoră. Limba se schematizează. Atâtor indivizi întâlniți în ghetourile emigrației nici nu le trece prin gând să acorde unei succesiuni de sunete sau silabe sau unui gest vreo importanță care ar transcende necesitățile practice sau relațiile cele mai cotidiene. Se instituie astfel un mod primitiv de exprimare, verbală sau de alt fel, atât de stereotip, încât un scurt schimb de cuvinte sau schița unui gest sunt de ajuns ca să afli cum s-a pietrificat vorbirea sau comportamentul acestui animal semnificant. Apare o infirmitate care duce la pierderea încrederii în cuvinte și gesturi integral semnificative. Exilații verbali trăiesc într-un univers al aproximațiilor. Nu sunt numai lipsiți de un glas al lor, ci și de posibilitatea de a comunica idei, emoții și chiar evaluări precise de importanță practică. Limba refuză să mai transmită, asemeni unui seismograf sensibil, mișcările interioare.
Mediocritatea, filistinismul și frauda morală proliferează pe solul unei asemenea infirmități, cu atât mai mult cu cât unii dintre acești estropiați, conștienți de infirmitatea lor, o exploatează, așa cum un cerșetor își expune un ciot.”

Untitled

„Un film după romanul lui Kundera, The Unbearable Lightness of Being / Insuportabila ușurătate a ființei. Nu e romanul de Kundera pe care-l prefer. Ceea ce filmul omite este faptul că în împrejurări limită – anul ’68 în Cehoslovacia – faptele vieții intime, între ele erotismul, ca și o numită disponibilitate psihologică rezultată din răvășirea valorilor, capătă semnificații diferite față de cele din viața normală. Mi s-a părut că romanul sugera o asemenea psihologie a stărilor excepționale.”

„Un fapt care ar putea explica un anume tip de degradare morală și intelectuală a americanului de vârstă matură și dată recentă e dispariția opiniei acelora  – de obicei prieteni – care-l judecau dincolo și așteptau de la el conformitatea la sisteme de valori de obicei constituite în tinerețe. Când acel aeropag se depărtează, devine abstract sau dispare, emigrantul se poate simți liber să arunce peste bord ceea ce a reprezentat un sector important al vieții lui de dinainte.”

„Cioran scrie că, deși franceza, cu aerul ei distins, nu i se potrivește, a optat totuși pentru ea. Rigiditatea limbii franceze, cu constrângerile elegante pe care le impune, face din folosirea ei, în scrisul literar, un exercițiu de asceză. Beckett îșu explică opțiunea cam în același fel. Modalități de a te distanța de experiența exilului, care predispune la emoție, introspecție, efuziune. O altă alternativă e cea aleasă de Milosz și Kundera, care declară că nu pot fi ei înșiși decât scriind în limba maternă.”

„În N.Y. Review of Books, reproducerea integrală a textului citit de Brodsky la conferința din Viena. B. semnalează paradoxurile știute ale condiției – metafizice, subliniază – de exilat: Din cauza antecedentelor lui, [exilatul] e apt să aprecieze mult mai intens decât localnicii avantajele sociale și materiale ale democrației. Dar exact din aceleași  motive (al căror corolar e bariera lingvistică) se simte inapt să joace vreun rol semnificativ în noua societate. Democrația în care a descins îi asigură siguranța fizică, dar îl face socialmente nesemnificativ. Iar lipsa semnificației este inacceptabilă pentru un scriitor, fie el exilat sau nu”. (…)
„..repetivitatea nostalgiei, care, simplu spus, e imposibilitatea de a face față realităților prezentului sau incertitudinilor viitorului”.
„A freed man is not a free man”.
„A free man, when he fails, blames nobody”.

„S.G. vorbește de moartea mentală provocată de corpi lingvistici străini. În noua limbă, simulăm gânduri și simțiri. Nu încearcă să gândească englezește ca să nu gândească altfel.

„Cărți și articole, comentarii la radio și televiziune despre lacunele sistemului educativ american și rezultatele dezastruoase ale unui învățământ defectuos: analfabetism, școlaritate întreruptă, criminalitate precoce, consum de droguri, sinucideri în rândul adolescenților. Se discută soluții, se analizează cauzele. Profesori prost plătiți, prea puține școli. Pe vremea când predam la franceză la Beverly Hills Prep. School și, chiar mai devreme, când predam literatură comparată la universități de pe acest continent, mi se părea că nenorocirile de care se ocupă acum mass-media trebuie cumva atribuite unui sistem – nu doar școlar – care nu contribuie la dezvoltarea unor resurse interioare apte să facă dintr-un  adolescent sau un tânăr un individ cu o oarecare independență spirituală, în stare să înfrunte șocurile și dezamăgirile care pot dezechilibra un om tânăr sau un adult.
Un american – fie că e absolvent al unei școli sau al unei universități care-l califică profesional, fie că nu – depinde decisiv de înlesnirile pe care i le acordă societatea de consum și, în măsură mult mai mică, de propriile lui resurse – de obicei orientate spre exterior sau spre realizări practice. Când un extrovert total întâmpină înfrângeri violente în planul vieții sociale, materiale sau interioare, se găsește într-un vid care pare să-l înghită. Deruta îl poate împinge spre soluții nocive sau fatale de compensare a vidului interior.
Educația umanistă creează universuri interioare. Nu neapărat umanistă, ci neorientată exclusiv în direcția succesului profesional și social. Se poate constitui o securitate relativă, stimulată de reflecție și de conștiința posesiunii unui univers personal intangibil, a unei libertăți interioare care, în momente extreme, se poate dispensa de ajutoare materializate în slujbe, bani, distracții, relații sociale, chiar dragoste.
Belu mi-a mărturisit că în închisoare, în timpul celor mai grei nouă ani din șaptesprezece – anii de izolare – compunea și rezolva mental probleme de matematică superioară. În anii mei de emigrație, am trecut, fără traume grave, prin perioade de singurătate aproape totală, citind, scriind – fără scopuri lucrative – făcând corespondență, gândind ore în șir.”

Vera CălinTârziu. Însemnări californiene 1986-1996

„’Nimic nu e la locul său’ – refren al emigranților și totodată punct de plecare al reflecției filosofice. În contact cu dezordinea și cu nedreptatea, spiritul se trezește: ceea ce e ‘la locul său’, ceea ce este natural îl lasă indiferent, îl amorțește, în timp ce frustrarea și deposedarea îi convin și-l însuflețesc. Gânditorul se îmbogățește cu tot ce îi scapă, cu tot ce i se fură: dacă ajunge să-și piardă și patria – ce chilipir! Astfel exilatul este un gânditor prudent sau un vizionar de circumstanță, sfâșiat între așteptare și teamă, pândind evenimentele cu speranță sau spaimă”

Emil Cioran, Exerciții de admirație, Ed. Humanitas, 1993, traducere de Emanoil Marcu.

Advertisements

Information

This entry was posted on 06/01/2016 by in Books, Inspiring views.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: