My mind is my shelter

Felicia

Rilke – Scrisori către un tânăr poet

Rilke Letters

Era în toamna târzie a anului 1902.

Mă aflam sub castanii seculari ai parcului Academiei Militare din Wiena-Neustadt. Citeam. Eram așa de adâncit în lectură încât abia am băgat de seamă că învățatul și bunul Horacek, preot al Academiei, singurul dintre profesorii noștri care un era ofițer, s-a așezat lângă mine. Mi-a luat cartea din mână, s-a uitat pe copertă și, dând din cap, m-a întrebat gânditor: „Poezii de Rainer Maria Rilke?” A răsfoit apoi cartea ici și colo, citind în treacăt câteva versuri, s-a uitat gânditor în zare și, cu un gest de consimțire, spuse, în sfârșit: „Așadar, elevul René Rilke a devenit poet”. Și am aflat atunci despre băiatul slab și palid, pe care părinții îl trimiseră la 15 ani la Școala Militară Superioară din Sankt-Pölten pentru ca mai târziu să se facă ofițer. Pe vremea aceea Horacek se afla acolo în calitate de preot al instituției și își aducea bine aminte de fostul elev. Îl descria ca pe un tânăr tăcut, serios, foarte dotat, căruia îi plăcea să stea deoparte. A îndurat cu răbdare disciplina vieții de internat, iar după patru ani a trecut împreună cu ceilalți la școala Militară Superioară din Mührisch-Weisskirchen.
Acolo însă, a fost socotit slab din pricina constituției sale fizice și părinții lui l-au luat de la școală, lăsându-l să învețe acasă, la Praga. De aici înainte Horacek nu mai cunoștea drumul vieții lui.

După toate acestea este ușor de înțeles că am hotărât în același ceas chiar să-i trimit lui Rainer Maria Rilke încercările mele poetice și să-l rog să-mi spună ce crede despre ele. Nu împlinisem încă douăzeci de ani, mă aflam pe pragul unei cariere care mi se părea exact contrarie indicațiilor mele și nădăjduiam să fiu înțeles măcar de poetul cărții „Mir zu Feier”, dacă cineva vreodată ar fi putut să mă înțeleagă.
Și, fără să o fi vrut cu tot dinadinsul, am trimis odată cu versurile mele o scrisoare în care m-am mărturisit așa de sincer, așa fără de rezerve cum nu o făcusem niciodată și n-am mai făcut-o de atunci nimănui.

Au trecut multe săptămâni până a venit răspunsul. Plicul albastru, ștampilat la Paris, atârna greu. Avea același scris cu trăsături clare, frumoase, sigure ca cel din toată scrisoarea.
De atunci a început schimbul regulat de scrisori cu Rainer Maria Rilke, care a durat până la 1908, când s-a rărit, fiindcă viața mă purtase pe tărâmuri de care voise să mă ferească grija caldă, vie, plină de duioșie a poetului.
Dar nu acesta este esențialul.

Esențialul sunt aceste zece scrisori, care urmează aici, esențiale pentru cunoașterea lumii în care a trăit și a creat Rainer Maria Rilke. Scrisorile acestea sunt esențiale pentru mulți tineri, pentru cei mulți care cresc și se fac oameni, azi și mâine… Și când vorbește un om mare, unic, cei mici trebuie să tacă.

Berlin, iunie 1929

 

1

Paris, 17 februarie 1903

Mult stimate domn,

Acum cîteva zile am primit scrisoarea dumitale. Îți mulțumesc pentru încrederea ce mi-o arăți. Iată tot ce pot să fac. Nu pot să pătrund în natura artei dumitale, căci orice preocupare critică îmi este străină. De altfel, nimic mai rău decât critica pentru a te apropia de o operă de artă, ea nu duce decât la neînțelegeri, mai mult sau mai puțin fericite. Nu orice poate fi cuprins în cuvânt, nu despre totul se poate vorbi, așa cum de foarte multe ori am putea să o credem, sunt întâmplări care rămân fără grai, ele se petrec pe un tărâm în care cuvântul nu a pătruns niciodată.

Iar despre operele de artă este cel mai greu de vorbit, ele sunt existențe tainice, a căror viață veșnică trăiește alături de viața noastră trecătoare.
Aș mai adăuga doar că versurile dumitale, deși nu au un caracter al lor propriu, poartă totuși în ele un germene tăcut și ascuns de personalitate.
Am simtit-o lămurit în ultima dumitale poezie: „Sufletul meu”. Ceva deosebit își caută aici chip, realizare.
Iar în frumoasa poezie „Către Leopardi” crește parcă o înrudire cu acest puternic, cu acest singuratic.
Totuși, poeziile dumitale n-au încă valoare în sine, neatârnare, nici cea din urmă, nici aceea către Leopardi. Scrisoarea care le-a întovărășit mi-a lămurit parte din lipsurile pe care le simțisem citindu-le, fără însă să le pot da vreun nume.
Întrebi dacă versurile tale sunt bune. Mă întrebi pe mine. Ai întrebat și pe alții. Le trimeți revistelor. Le asemuiești cu altele și te neliniștești când unele redacții le resping. De acum încolo (fiindcă mi-ai dat voie să te sfătuiesc) te rog, renunță la toate acestea. Cauți în afara dumitale și tocmai de asta ar trebui să te ferești cel mai tare acum. Nimeni nu te poate sfătui și ajuta. Nimeni. Nu ai decât o singură cale. Adâncește-te în dumneata. Caută îndemnul care te face să scrii, cercetează dacă are rădăcini în adâncul inimii, mărturisește-ți: ai muri dacă ai fi oprit din a scrie? Întreabă-te, mai întâi, în ceasul cel mai tainic al nopții: trebuie să scriu? Caută în dumneata răspunsul cel mai adânc. Dacă îți vei zice „da” și dacă poți înfrunta aspra întrebare cu un puternic și firesc „trebuie”, atunci clădește-ți viața după această nevoie; viața dumitale, până în cele mai mărunte și mai neînsemnate ceasuri, trebuie să fie întruchiparea și mărturia acestui îndemn. Dacă e așa, apropie-te de natură, încearcă să spui, cum ar fi spus-o primul om, tot ce vezi, ce trăiești, ce iubești și ce pierzi. Nu scrie poezii de dragoste, înlătură pentru început temele prea întrebuințate, prea obișnuite, sunt cele mai grele – trebuie o putere prea mare, împlinită, ca să poți da ceva al tău pe un tărâm în care sunt nenumărate tradiții, adeseori strălucite. De aceea, fugi de subiectele mari, generale, îndreaptă-te către cele mărunte, de fiecare zi, povestește-ți tristețea și dorințele, gândurile trecătoare și credința în frumos; spune-le cu adâncă, liniștită și smerită sinceritate și folosește pentru aceasta lucrurile din jur, chipurile visurilor, amintirile. Dacă viața de toate zilele ți se pare săracă nu o învinovăți, ci învinovățește-te pe dumneata că nu ești destul de poet să-i descoperi comorile. Pentru un creator nimic nu este sărac, nici un loc nu este sterp sau neînsemnat. Și chiar dacă te-ai afla într-o închisoare, ale cărei ziduri ar înnăbuși orice zgomot din lume, nu-ți rămâne oare copilăria, această scumpă, regească bogăție, această comoară de amintiri? Pe ea ascult-o. Caută să redeștepți impresiile cufundate în trecutul ei îndepărtat; personalitatea dumitale se va întări, singurătatea se va lărgi și-ți va fi adăpost tainic; zgomotul lumii va trece fără s-o atingă. Și dacă din această întoarcere spre adânc, din această coborâre în propria dumitale lume, se vor naște versuri, nu te mai gândi să întrebi pe alții dacă sunt bune. Nu vei mai încerca să interesezi revistele, ci vei recunoaște în acele versuri un bun al dumitale, drag și firesc, ele vor fi asemenea unui glas al vieții dumitale. O operă de artă este bună când s-a născut dintr-o necesitate. Originea ei însăși o îndreptățește și nimic altceva. De aceea, mult stimate dom, nu-ți dau decât acest sfat: coboară în dumneata și cercetează adâncul din care îți izvorăște viața, acolo vei găsi răspunsul la întrebarea dacă trebuie să creezi. Primește ecoul așa cum va fi, nu te îndoi de el. Îmbrățișează-ți atunci soarta și poart-o cu toată povara și măreția ei, fără să cauți altă răsplată. Un creator trebuie să fie o lume pentru el însuși să găsească totul în el și în natura de care s-a legat.

Poate că, după asemenea adâncire în dumneata, va trebui să renunți la a mai scrie poezii (este îndeajuns, după mine, să simți că poți trăi fără să scrii, pentru ca să nu-ți mai fie îngăduit s-o faci). Chiar și atunci, adâncirea pe care ți-o cer nu va fi fost zadarnică. Viața dumitale își va găsi de aici încolo căi proprii; ți le doresc mai mult decât pot s-o spun, bune, fericite și largi.

Ce pot să adaug? Cred că am spus tot ce am vrut să-ți împărtășesc; te sfătuiesc doar să crești serios și liniștit, în legea dumitale; nimic nu-ți poate tulbura mai puternic evoluția decât să privești în afară și să aștepți de acolo răspunsuri pe care nu ți le poate da decât simțământul dumitale, în ceasul cel mai tainic.

Mi-a făcut plăcere să găsesc în scrisoarea dumitale numele profesorului Horacek. Am pentru acest blând învățat mult respect și o veche recunoștință. Vrei să i-o spui? Îmi face plăcere să știu că se gândește la mine și îi mulțumesc.

Îți timit înapoi versurile pe care mi le-ai încredințat prietenește. Îți mulțumesc încă o dată pentru întrebări și pentru sincera dumitale încredere, de care, în răspunsul meu, scris cât am putut mai bine, am încercat să fiu mai demn decât este, în realitate, un om pe care nu îl cunoști.

Cu devotament și simpatie,
Rainer Maria Rilke

 

2

Viareggio, lângă Pisa (Italia)
5 aprilie 1903

Iartă-mă, iubite domn, că nu mi-am amintit decât azi, cu recunoștință, de scrisoarea dumitale din 24 ianuarie. Am fost tot timpul suferind, nu propriu-zis bolnav, dar cuprins, din pricina gripei, de o oboseală care mă împiedica să lucrez.
În sfârșit, văzând că nu mă îndrept, am plecat spre această mare de miazăzi, care mi-a ajutat și altă dată. Dar nu sunt încă sănătos; mi-e greu să scriu, de aceea primește, te rog, aceste rânduri ca pe o mărturie pentru mult mai mult.

Trebuie să știi că scrisorile tale îmi fac întotdeauna mare plăcere; îți cer îngăduință pentru răspunsul meu, ce poate te va lăsa adeseori cu mâinile goale. Dar tocmai pentru lucrurile cele mai adânci, mai însemnate, suntem nespus de singuri; pentru ca un om să izbândească măcar o singură dată în a-l ajuta și a-l sfătui pe altul trebuie să se întâmple multe, să se împlinească multe, să se întâlnească o întreagă constelație de evenimente.

Azi aș vrea să-ți vorbesc numai de două lucruri.

Despre ironie: nu te lăsa stăpânit de ea, mai ales dacă nu creezi. În clipele creatoare încearcă să o folosești ca pe încă un mijloc de a cuprinde viața. Întrebuintață curat și ironia este curată, nu trebuie să-ți fie rușine de ea. Când simți că te deprinzi prea tare cu ea și dacă ți-e teamă că te înveți prea mult cu ea, atunci îndreaptă-te către lucruri mari și grave, față de care ionia rămâne mică și fără sprijin. Pătrunde în miezul lucrurilor; ironia nu coboară niciodată până acolo, iar când ajungi la hotarul măreției caută să vezi dacă acest mod de a vedea lumea vine dintr-o nevoie a ființei dumitale. Căci, sub înrâurirea lucrurilor grave, ori se va îndepărta de dumneata (dacă nu se află decât întâmplător acolo), ori, (dacă-ți este înnăscută și ține de ființa dumitale), se va făuri ea însăși unealtă de preț și-și va lua locul în rândul mijloacelor cu care vei putea să-ți croiești arta.

Și aș vrea să-ți mai spun azi că, din toate cărțile  mele, puține sunt cele de care nu mă pot lipsi și două îmi sunt întotdeauna la îndemână, le am și aici: Biblia și cărțile marelui poet danez Jens Peter Jacobsen. Îi cunoști opera? Ți-o poți ușor procura. O parte a apărut – foarte bine tradusă – în biblioteca „Reclams Universal Bibliothek”. Ia volumul „Șase nuvele” de V.P. Jcobsen și romanul său „Niels Lyhne” și începe cu nuvela întâia, care se numește „Mogens”. Vei cunoaște o lume întreagă: fericirea, bogăția, măreția de necuprins a unei lumi. Trăiește câtva timp aceste cărți, învață din ele ceea ce crezi dumneata că trebuie să fie învățat și, mai cu seamă, iubește-le. Această dragoste îți va fi înmiit întoarsă și sunt încredințat că oricare îți va fi viața, ea va pătrunde, prin urzeala devenirii dumitale, ca un fir esențial printre toate firele încercărilor, tristeților și bucuriilor dumitale.

Dacă ar trebui să spun cine m-a învățat ceva despre ființa creației, despre adâncul și veșnicia ei, aș putea să pomenesc doar două nume: cel al lui Jacobsen, marele poet, și cel al lui Auguste Rodin, sculptorul fără pereche între toți artiștii de azi.

Împlinească-se totul în drumul dumitale.

Al dumitale,
Rainer Maria Rilke

 

3

Viareggio, lângă Pisa (Italia)
23 aprilie 1903

Scrisoarea pe care mi-ai trimis-o de Paști, iubite și stimate domn, mi-a făcut mare plăcere, mi-a povestit multe lucruri despre dumneata, iar felul cum îmi vorbești despre arta mare a lui Jacobsen îmi dovedește că nu m-am înșelat când ți-am îndreptat viața și toate întrebările ei către această comoară.

Acum vei înțelege „Niels Lyhne”, o carte a minunilor și a adâncului: cu cât o citești mai mult, cu atât mai mult se pare că afli în ea totul, mireasma cea mai fină a vieții și gustul plin al celor mai bogate roade ale ei. Nu este nimic în această carte care să nu fie înțeles, cuprins, trăit și care să nu poată fi regăsit în ecoul amintirii; nici o întâmplare n-a rămas neînsemnată, cea mai măruntă se desfășoară ca o soartă și soarta însăși, ca o țesătură largă și minunată, în care orice fir purtat de o mână nesfârșit de blândă este așezat lângă un altul, ținut și purtat de multe alte sute. Vei cunoaște marea fericire de a citi pentru întâia dată această carte și vei păși ca în vis, din surprindere în surprindere. Și mai târziu vei rămâne drumeț mirat, de-a lungul acestor pagini; ele nu pierd nimic din puterea lor vrăjită, din farmecul de basm cu care zguduie pe cititor la prima întâlnire.
De fiecare dată te bucuri mai mult, ești mai recunoscător acestor pagini care te fac mai bun și mai simplu, îți adâncesc credința în viață, te fac mai fericit, mai mare.

Citește mai târziu minunata carte a soartei și dorurilor Mariei Grubbe, scrisorile lui Jacobsen, jurnalul lui, fragmente și apoi versurile, care – deși sunt slab traduse – trăiesc într-o infinitate de armonii. Te sfătuiesc să cumperi, dacă ai ocazia, ediția completă a operelor lui Jacobsen, în care le vei găsi pe toate. A apărut în trei volume, bine traduse, în ediția Eugen Diederichs la Leipzig și, dacă îmi aduc bine aminte, volumul nu costă decât 5-6 mărci.

În ceea ce privește volumul „Aici ar trebui să fie trandafirii” (operă de o mare sensibilitate și expresie) împărtășesc părerea ta împotriva celor spuse de autorul introducerii. Iată ce te rog: citește cât mai puțin lucrări de critică estetică; ele sunt fie produse ale spiritului de partizan, împietrite și fără sens, în asprimea lor lipsită de viață, fie îndemânatice jocuri de cuvinte, care scot învingătoare azi o părere, iar mâine cu totul alta. Operele de artă poartă în ele o singurătate nesfârșită; iar critica ți le înstrăinează și mai mult. Numai prin dragoste le poți trăi și păstra, numai dragostea rămâne dreaptă față de ele. Împotriva tuturor analizelor, dărilor de seamă, introducerilor îndreptățește-ți întotdeauna simțământul dumitale. Chiar dacă ai greși, evoluția firească a vieții tale interioare te va duce, încet, încet, către altă cunoaștere. Fii stăpân pe dezvoltarea liniștită și nestânjenită a judecății dumitale, care, ca orice progres, trebuie să vină din adâncul ființei și să nu sufere nicio sforțare, nici o grabă.  Ca să naști trebuie să porți sarcina. Lasă fiecare impresie, fiecare germene de simțământ să se coacă în întuneric, în ceea ce nu s-a putut încă spune, în neștiut, lasă-l să crească în ținuturi întotdeauna închise înțelegerii. Așteaptă cu smerenie și răbdare ceasul când va răsări o lumină nouă. Numai așa trăiesc arta cei care o înțeleg și cei care o creează. Pentru creator timpul nu este măsură, un an n-are nici o însemnătate, zece ani nu sunt nimic. Să nu faci socoteli, ci să crești ca un pom care nu-și grăbește seva și înfruntă, plin de încredere, vânturile puternice de primavară, fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vie: asta înseamnă să fii artist. Și totuși, vara vine, dar numai pentru cei ce știu să aștepte, răbdători și liniștiți, ca și când ar avea înaintea lor o veșnicie. Cu prețul unei binecuvântate suferinți, învăț zilnic că răbdarea este totul.

Vorbești despre Richard Dehmel. Când îi citesc cărțile (și chiar când e vorba despre el însuși, căci îl cunosc puțin) oricând descopăr o pagină frumoasă, mă tem că pagina următoare îi va distruge întreg efectul și va schimba ceea ce este încântător în ceva infam. L-ai caracterizat destul de bine prin cuvintele: „a trăi și a crea în rut”. Și, într-adevăr, viața creatoare este foarte aproape de cea sexuală, de plăcerea și de durerea ei,  amândouă nefiind decât chipuri ale uneia și aceleiași nevoi, ale uneia și aceleiași bucurii. Și dacă în loc de „rut” s-ar putea spune „sex”, în înțelesul său cel mai curat, mai înalt și mai larg, liber de interpretarea strâmtă a oamenilor, arta lui Dehmel ar fi mare și puternică. Are în ea multă poezie, e tare ca un instinct; are un ritm propriu, sălbatec, ca un vulcan care izbucnește ca din stâncă.
Se pare, însă, că această putere poetică nu este întotdeauna veritabilă, e câteodată afectare (iată una din cele mai grele încercări ale poetului; el nu trebuie să-și dea seama de darurile lui cele mai bogate și nici măcar nu trebuie să le bănuiască, altfel riscă să le lipsească de prospețimea și de puritatea lor). Când puterea care-i străbate ființa întâlnește sexualitatea, ea nu găsește în Dehmel un om destul de pur. Lumea dragostei lui nu e destul de coaptă, nici destul de curată și de omenească, ci este doar instinct bărbătesc, pornire, beție, îngrijorare, o lume încărcată de vechile prejudecăți, prin care bărbatul a desfigurat dragostea. Fiindcă iubește nnumai ca bărbat, și nu ca om, de aceea are ceva strâmt în el, sălbatec, trecător, plin de ură, aș spune o „ne-veșnicie”, care-i coboară arta, făcându-l echivoc și îndoielnic. O astfel de artă nu rămâne fără pată; poartă semnul clipei și al patimei. Va rămâne puțin din ea (dar nu se întâmplă același lucru cu tot ce este artă).  Totuși, te bucuri de ea, numai să nu te rătăcești și să devii un ucenic al acestei lumi a lui Dehmel, plină de griji, de adultere și de neorânduială, o lume care rămâne departe de adevărata soartă, aceea care pricinuiește mai multă suferință decât dramele trecătoare și este prilej de a fi puternic și de a ține piept veșniciei.

În sfârșit, în ce privește cărțile mele, aș fi vrut să și le trimit pe toate cele care ar putea să-ți facă plăcere. Dar sunt foarte sărac și, cărțile mele, odată apărute, nu mai sunt ale mele, nici nu pot să le cumpăr și să le dăruiesc – așa cum aș dori de atâtea ori – celor care le vor binele.
De aceea îți scriu titlurile (și editura) cărților apărute în urmă (în total am publicat 12 sau 13) și îți las în grijă să le comanzi când vei putea.
Îmi face plăcere să-mi știu cărțile la dumneata.

Rămâi cu bine.

Al dumitale,
Rainer Maria Rilke

 

4

Worpswede lângă Bremen
16 iulie 1903

Suferind și obosit, am părăsit acum vreo zece zile Parisul și am plecat spre marea câmpie nordică. Aștept sănătate de la liniștea și de la largul cerului ei.
Dar am dat aici peste o ploaie neîntreruptă, care abia azi pare să se domolească puțin, dezrobind câmpia tulbure și frământată. Mă folosesc de această clipă de senin ca să-ți trimit salutări.

Scumpe domnule Kappus: am lăsat scrisoarea dumitale multă vreme fără răspuns nu pentru că aș fi uitat-o, dimpotrivă, ea este una dintre acelea pe care le recitești întotdeauna și te-am regăsit în ea ca și cum ai fi fost foarte aproape. E scrisoarea din 2 mai, îți aduci desigur aminte de ea. Citind-o acum, în liniștea cea mare a acestor depărtări, sunt mișcat de frumoasa dumitale neliniște în cele ce privește viața , chiar mai mult decât la Paris, unde totul răsună altfel, se pierde în zgomotul asurzitor care cutremură lucrurile. Aici, în inima unei țări puternice, peste care bat vânturile mărilor, simt că nu este nimeni, nicăieri care să-ți poată răspunde la acele întrebări și simțăminte care, în adâncul lor, au o viață a lor. Nici cei mai buni nu pot fi de ajutor atunci când cuvintele ne îndrumă către ceva atât de gingaș; acestea toate tac și nu se pot spune. Cred, totuși, că vei găsi dezlegare dacă te oprești la lucruri asemănătoare celor ce-mi odihnesc acum privirea. Dacă rămâi în natură, în simplitatea și smerenia ei, în tot ceea ce este mic și aproape nu se bagă de seamă și care, pe neașteptate, poate crește nesfârșit de mare, nemărginit; dacă iubești tot ce e smerit și dacă – ca un ucenic – cauți să câștigi încrederea a ceea ce pare umil: atunci totul îți va fi mai ușor, mai închegat și mai armonic, mai plin de pace, poate nu datorită minții dumitale, care, mirată, rămâne în urmă, ci prin cunoașterea dumitale cea mai tainică și prin înțelegerea cea mai adâncă, care se va trezi și care va ști. Ești așa de tânăr, așa de începător în toate, te rog, din suflet, ai răbdare pentru tot ce nu este dezlegat încă în inima dumitale, încearcă să iubești chiar întrebările, ca și cum ar fi camere zăvorâte sau cărți scrise într-o limbă străină. Nu căuta răspunsuri care nu-ți pot fi date acum, fiindcă nu ai putea să le trăiești. Căci trebuie să trăiești totul. Acum trăiește întrebările. Poate că trăindu-le acum, vei trăi mai târziu, pe nesimțite, și răspunsul. Porți în domnia ta darul de a crea, unul dintre cele mai curate și fericite rostuiri de viață. Crește-te pe această cale, dar mai ales ai încredere în ce va să vie, iar dacă acest dar izvorăște dintr-o chemare a ființei dumitale, dintr-o nevoie adâncă, atunci ia-l asupră-ți și nimic să nu-ți repugne. Calea vieții trupești este grea, dar trebuie să purtăm tocmai ceea ce este greu. Și tot ce este serios este greu. Numai să vrei s-o recunoști. Dacă prin dumneata însuți, prin darurile pe care le ai, prin natura și experiența copilăriei, prin propria dumitale putere, ajungi să creezi o legătură între dumneata și trupul dumitale, o legătură eliberată de orice convenție și modă, atunci să nu-ți fie teamă că te pierzi sau că ai fi nedemn de cel mai scump dar pe care îl ai.
Plăcerea trupului face parte din viața simțurilor și este aidoma unei priviri curate sau gustului unui fruct bun, o mare și nesfârșită experiență, o cunoaștere a lumii întregi, este plinătatea și strălucirea cunoașterii. Răul nu stă în faptul că o primim, ci în faptul că cei mai mulți o trăiesc greșit, socotind-o doar un excitant, o distracție în clipele de oboseală ale vieții, o concentrare către culmi. Oamenii au făcut și din mâncare altceva: nevoie pe de o parte, prisos pe de alta, tulburând astfel limpezimea acestei nevoi, după cum au tulburat toate nevoile adânci și simple prin care viața se reînnoiește. Dar fiecare le poate reînnoi și limpezi pentru el însuși (dacă nu orișicine, în orice caz omul singuratic). El poate să-și aducă aminte că orice frumusețe, a plantelor sau a animalelor, este chipul liniștit și trainic al dragostei și al dorinței; el poate să vadă animale și plante împreunându-se, înmulțindu-se și crescând, cu răbdare și supunere, nu pentru a urma legea plăcerii sau a suferinței, ci o lege mai mare decât suferința și plăcerea, mai puternică decât voința și opunerea. O, dacă ar primi Omul toată această taină, de care lumea e plină până în cele mai mărunte lucruri, cu mai multă smerenie, de ar purta-o mai serios! Dacă ar fi respectuos față de propria-i fecunditate, care nu-i decât una, fie ea spirituală sau trupească! Creația spirituală vine din cea a trupului, ea este una și aceeași ființă; creația spirituală este numai reproducerea mai tainică, mai entuziastă, mai veșnică a creației trupești. Gândul de a fi creator, simțământul că poți naște, că poți făuri chip, nu înseamnă nimic fără acceptarea, de mii de ori repetată de către lucruri și animale. Iar plăcerea unei asemenea puteri este frumoasă și bogată numai fiindcă i-au dăruit bogăție moștenirea conceperii și nașterii a milioane de ființe. Într-un singur gând creator trăiesc mii de nopți de dragoste uitate; ele îi dăruiesc măreția. Cei care se împreunează în noapte, legănați în voluptate, împlinesc ceva grav, adună lucruri dulci, adânci și puternice pentru cântecul vreunui viitor poet, care, ridicându-se, va spune bucurii de nespus. Toți aceștia cheamă viitorul și, chiar dacă greșesc cuprinzându-se orbește, viitorul totuși vine, un om nou se ridică și, din adâncul întâmplării care pare să se încheie aici, se trezește legea prin care orice germene puternic își croiește drum către viață. Nu te lăsa înșelat de aparențe. În adânc, totul este lege. Iar pentru cei care nu știu să trăiască această taină (și sunt foarte mulți), taina se pierde, însă numai pentru ei, căci ei o trec totuși mai departe, fără să o știe, ca pe o scrisoare închisă. Nu te lăsa rătăcit de infinitatea cazurilor, de mulțimea cuvintelor. Poate că peste tot domnește o maternitate, asemenea unui dor al tuturor. Fumusețea unei fete tinere, care, după cum spui atât de frumos, „n-a dat încă nimic”, este maternitate care se presimte și se pregătește, dorește și se teme. Frumusețea mamei este maternitate care servește, iar la bătrânețe este o mare amintire. Și în bărbat este maternitate fizică și morală, a concepte este pentru el un fel de a naște, iar nașterea înseamnă creația plinătății simțământului său adânc. Sexele sunt poate mai înrudite decât s-ar crede, iar marea înnoire a lumii va consta, probabil, din aceea că bărbatul și femeia, eliberați de rătăciri și greutăți, nu se vor mai căuta ca două contrarii, ci ca frați, ca vecini, și se vor uni ca oameni, pentru a purta împreună, serios și cu răbdare, povara trupului care le-a fost hărăzit.

Dar ceeea ce odată, într-un târziu, va fi cu putință pentru cei mulți, omul singuratic poate să pregătească de pe acum, să clădească cu mâinile lui, care se înșeală mai puțin. De aceea, dragul meu, iubește-ți singurătatea și poartă-i durerea ce ți-o ursește, cu vaiet împăcat. Spui că cei din jur îți sunt străini: asta înseamnă că în jurul dumitale se face loc larg. Dacă tot ce este aproape ți se pare departe, înseamnă că locul tău este deja foarte larg și ajunge la stele; bucură-te să crești si să înaintezi pe un drum pe care, desigur, nu poți lua pe nimeni. Fii bun cu cei care rămân în urmă, sigur pe dumneata și liniștit în fața lor. Nu-i chinui cu îndoielile dumitale, nu-i speria cu credința sau cu bucuria dumitale, pe care ei nu le pot înțelege. Caută să te apropii de ei firesc și cinstit. Găsește o trăire simplă și adevărată pe care o au și ei, una care să rămână aceeași, chiar și atunci când dumneata te vei schimba iar și iar. Atunci când îi vezi, iubește în ei viața sub un alt chip, care nu este al dumitale, și fii îngăduitor cu cei care, din pricina vârstei, se tem de singurătatea căreia tu i te dăruiești cu atâta încredere. Ferește-te să hrănești veșnica dramă dintre părinți și copii; ea roade așa de mult puterea copiilor și frânge dragostea celor bătrâni, care nu au nevoie să înțeleagă pentru ca să poată să lucreze și să încălzească. Nu le cere sfaturi. Nu cere să fii înțeles de ei; dar să crezi într-o dragoste care ți-e păstrată ca un bun moștenit și fii sigur că această dragoste poartă în ea atâta putere și binecuvântare încât să te poată însoți oricât de departe vei merge.

E bine să-ți croiești o meserie care să te facă neatârnat și care să te dăruiască, în întregime și în orice chip, dumitale. Așteaptă cu răbdare să vezi dacă viața dumitale cea mai adâncă se simte strâmtorată de meseria pe care o ai. Meseria poate să fie grea și plină de cerinți, căci este împovărată de convențional și nu lasă loc personalității. Dar singurătatea, chiar și în aceste împrejurări străine de dumneata, îți va fi sprijin și cămin și din ea îți vei găsi căile pe care le ai de urmat.

Urările mele sunt cu dumneata și încrederea mea de asemenea.

Al dumitale
Rainer Maria Rilke

 

5

Roma, 29 octombrie 1903

Scumpe domn,

Am primit scrisoarea dumitale din 29 august la Florența și abia acum – după 2 luni – îți răspund. Iartă-mi întârzierea, dar nu-mi place să scriu pe drum. Ca să scriu îmi trebuie mai mult decât materialul necesar. Îmi trebuie liniște, singurătate și un ceas prielnic.

Am ajuns la Roma acum cu aproape 6 săptămâni, când  orașul era încă gol, încins și zbuciumat; toate acestea și greutatea instalării au făcut ca zbuciumul din jur să pară fără sfârșit, iar locul străin în care ne aflam să ne apese cu toată povara dorului de țară. Când nu o cunoști încă, Roma te cufundă – în primele zile – într-o tristețe apăsătoare datorită atmosferei tulburi, fără viață, pe care o respiră muzeele, datorită culturilor dezgropate și păstrate sârguincios (din care se hrănește un prezent mediocru), din pricină că li se dă o prea mare importanță acestor lucruri deformate, care se descompun, susținute de filologi și învățați, care sunt apoi imitați de vizitatori obișnuiți ai Italiei. Toate lucrurile acestea, rămase aici din întâmplare, sunt ale unei alte vremi și ale unei vieți care nu este și nu trebuie să fie a noastră. În sfârșit, după săptămâni de zilnică apăsare, te regăsești, poate încă puțin aiurit, și îți spui: nu, nu-i mai multă frumusețe aici decât în altă parte, iar toate aceste opere dinaintea cărora se închină generații după generații, opere reparate și refăcute cu mâini de lucrător, n-au însemnătate, nu sunt nimic, n-au inimă și nici valoare; dar și aici este multă frumusețe, pentru că multă frumusețe se află pretutindeni. Ape veșnic vii trec prin vechile apeducte spre marele oraș, saltă în nenumărate piețe, în cupe largi de piatră albă, se răspândesc în bazine mari și adânci, șoptesc ziua și înalță șoapta lor nopții, care aici este măreață și înaltă, îmblânzită de mângâierea vântului. Aici sunt grădini, alei de neuitat și trepte gândite de Michelangelo, trepte clădite după chipul apelor ce cad, în mișcare largă, fiecare treaptă născându-se din alta, ca un val din alt val.  După asemenea trăiri, te reculegi, trebuie să te regăsești pe tine în mijlocul mulțimii care năvălește, vorbind și iar vorbind (așa de mult vorbește!) și înveți, încet, să recunoști puținele lucruri în care s-a păstrat veșnicia, veșnicia pe care trebuie să o iubim și singurătatea din care putem să ne împărtășim în tăcere.

Locuiesc încă în oraș, pe Capitoliu, nu departe de cea mai frumoasă statuie ecvestră pe care ne-a lăsat-o arta romană: statuia lui Marc Aureliu. Dar peste câteva săptămâni mă voi muta într-o casă simplă și liniștită, într-un vechi „Altan” pierdut în fundul unui mare parc, ferit de zgomotul și îmbierile orașului. Voi rămâne acolo toată iarna, ca să mă bucur de liniștea cea mare, de la care aștept darul ceasurilor bune și bogate.
De acolo – unde voi fi mai la mine acasă – îți voi scrie mai mult și voi reveni asupra ultimei dumitale scrisori. Azi trebuie să-ți spun (ar fi trebuit s-o fac mai demult), că nu am primit lucrarea pe care mi-ai anunțat-o, care cuprinde mai multe din scrierile dumitale. Nu cumva ți-a fost reexpediată de la Worpswede (pentru că nu se pot retrimite pachete în străinătate)? Aș dori să fie așa și să mi-o confirmi. Nădăjduiesc că nu s-a rătăcit nimic – cu poșta italiană te poți întotdeauna teme de acest lucru. Aș fi primit cu plăcere această carte, ca tot ce vine de la dumneata. Cât despre versurile care s-au născut de atunci, le voi citi, reciti și trăi cu toată inima, dacă mi le vei încredința.

Salutări și urări.

Al dumitale,
Rainer Maria Rilke

 

6

Roma, 23 decembrie 1903

Scumpe domnule Kappus,

Nu vreau ca salutul meu să-ți lipsească de Crăciun, în plină sărbătoare, când singurătatea se îndură mai greu decât altădată. Dar dacă totuși te simți foarte singur, bucură-te, căci (întreabă-te) ce ar fi o singurătate care nu ar fi mare? Singurătatea este una, mare și greu de îndurat. Aproape toți oamenii cunosc ceasuri pe care le-ar schimba pe vreo tovărășie oarecare, fie ea cât de obișnuită, cât de ieftină, sau chiar pentru aparența unei înțelegeri cu primul venit, fie el cel mai nedemn…Dar, poate că tocmai acestea sunt ceasurile când crește singurătatea, căci creșterea ei este dureroasă ca și creșterea tinerilor și tristă ca începutul primăverii. Aceasta să nu te tulbure. Este nevoie de singurătate, de marea singurătate interioară. A intra în sine însuți și a nu întâlni ceasuri întregi pe nimeni – aici trebuie să poți ajunge. Să fii singur, așa cum în copilărie erai singur, când cei mari alergau în jurul tău, legați de lucruri care par de seamă, numai fiindcă ei par atât de ocupați și fiindcă din tot ce fac ei tu nu pricepi nimic. În ziua în care înțelegi că grijile lor sunt mărunte, fără valoare, că meseria lor este încremenită, fără legătură cu viața, cum să nu-i privești atunci – așa cum o face copilul – ca pe ceva străin de adâncul propriei tale lumi, străin de marea ta singurătate, care ea însăși este muncă, rang și profesiune? De ce vrei să schimbi cumintele „a nu înțelege” al copilului cu apărarea și zeflemeaua? A nu înțelege înseamnă a fi singur, în vreme ce apărarea și zeflemeaua sunt mijloace de a lua parte tocmai la lucrurile de care vrei să te desparți prin acest mijloc. Gândește-te, scumpe domn, la lumea pe care o porți în dumneata, numește cum vrei acest gând – amintire a copilăriei sau dor de viitor – numai fii cu băgare de seamă la tot ce trezește în dumneata și așază aceasta înaintea oricărei observații făcută asupra lumii din afară. Iubește-ți viața interioară, lucrează la ea fără să pierzi timp, nici curaj, dacă vrei să-ți lămurești atitudinea față de ceilalți. De altfel, cine îți spune că ai avea vreuna? Știu, ai o meserie grea și plină cu lucruri care sunt contrare cu dumneata, am prevăzut nemulțumirea dumitale și mă așteptam să vină. Acum, că a venit, nu pot s-o liniștesc, dar pot să te sfătuiesc să te gândești bine dacă nu toate meseriile sunt la fel, pline de cerinți, dușmane individului, parcă îmbibate cu ura celor care se găsesc, plictisiți și muți, față în față cu datoria tristă și searbădă. Lumea în care trebuie să trăiești acum nu este mai încărcată de convenții, prejudecăți și greșeli, decât orice altă lume, iar dacă sunt medii care par să repecte mai mult libertatea, nici unul nu are proporția de care lucrurile mari au nevoie, cele care „alcătuiesc adevărata viață”. Numai omul singuratec este supus legilor adânci ale vieții și, atunci când iese la răsărit sau atunci când privește la apus întâmplările adunate la sfârșit de zi, el simte ce se petrece, dar se eliberează de toate, ca un om în pragul morții, deși în clipa aceea abia pășește către adevărata viață. Cât despre neplăcerile dumitale de ostaș, dragă domnule Kappus, pe acelea le-ai fi întâlnit în orice meserie, iar dacă ai fi încercat o apropiere, ușoară și liberă, cu societatea, nici atunci n-ai fi fost scutit de acest simțământ de apăsare. Peste tot se întâmplă același lucru, și totuși n-ai de ce să fii îngrijorat, nici trist; dacă nu este apropiere între oameni și dumneata, încearcă să te apropii de lucruri, care nu te vor părăsi. Aici sunt nopți și vânturi care trec printre copaci și peste câmpii, lumea lucrurilor și animalelor este bogată în întâmplări, la toate poți să iei parte. Și copiii sunt la fel cum erai dumneata în copilărie, tot la fel de triști și de fericiți; și dacă te gândești la copilăria dumitale, trăiești din nou printre ei, printre copiii singurateci, iar cei mari nu mai sunt nimic, iar demnitatea lor este fără valoare. Dacă ți-e teamă și te doare să te gândești la copilărie, la simplitatea și tăcerea ei, pentru că nu mai poți să crezi în Dumnezeu, pe care îl întâlnești tot timpul acolo, atunci întreabă-te dacă ai pierdut într-adevăr pe Dumnezeu. Nu este, oare, mai adevărat, că nu l-ai avut încă? Dar, când l-ai fi avut? Crezi că îl poate avea un copil, când omul matur îl poartă atât de greu, când greutatea lui strivește pe moșneag? Crezi că acel care-l are l-ar putea pierde ca pe-o pietricică? Nu crezi că cine L-a avut odată n-ar putea decât să fie pierdut de El? Dar dacă ajungi să crezi că n-a fost Dumnezeu în copilăria dumitale și n-a fost nici înainte, dacă crezi că Iisus a fost înșelat de dorul lui și Mohamed înșelat de orgoliul său și dacă simți, înspăimântat, că nici acum, când vorbim de El, nu este aici, în această odaie, ce te îndreptățește să spui că-ți lipsește ca un trecut, ce te îndreptățește să-l cauți, ca și cum l-ai fi pierdut, pe El, cel care n-a fost niciodată?
De ce nu te gândești că este Cel care va veni, Cel care de-o veșnicie trebuie să vină, viitorul, rodul ultim al unui pom ale cărui frunze suntem noi? Ce te împiedică să-i așezi nașterea în timpuri care vor veni și să-ți trăiești viața ca pe o zi dureroasă și miunată în istoria unei sarcini sublime? Nu vezi, oare, cum tot ce se întâmplă este iarăși și iarăși un început și oare n-ar putea să fie chiar începutul Lui, când orice început poartă în el atâta frumusețe? Dacă El este desăvârșirea însăși, nu trebuie, oare, să fie înaintea lui împliniri mărunte, pentru ca el să se aleagă din plinătate și bogăție? Nu trebuie să fie ultimul, pentru ca El să cuprindă tot, și ce înțeles am avea noi dacă cel după care tânjim deja ar fi fost? Așa cum strâng albinele mierea, să luăm ce-i mai dulce din tot și să-L clădim. Chiar cu măruntul, cu nevăzutul (dar făcut cu dragoste) începem, din muzică și din odihnă, din tăcere sau dintr-o mică bucurie singuratică, din tot ce facem singuri, fără părtaș, fără ajutorul celorlalți, îl începem pe Cel pe care nu-L vom putea trăi, așa cum înaintașii noștri nu ne-au putut trăi pe noi. Și, totuși, acești oameni ai îndepărtatului trecut trăiesc în noi, în adâncul înclinațiilor noastre, ca povara soartei noastre, ca bătaia sângelui nostru, ca gestul care se înalță din adâncul timpului.

Se află oare ceva care ne-ar putea lua nădejdea de a fi odată în El, dincolo de orice hotar? Sărbătorește Crăciunul, dragă domnule Kappus, cu acest pios simțământ. Poate că Îi trebuie tocmai teama de viață pentru a începe; poate că tocmai aceste zile de încercări sunt timpul în care totul în dumneata lucrează pentru El, așa cum, odată, în copilărie, ai lucrat pentru El, fără răgaz. Ai răbdare și bunăvoință și gândeste-te că tot ce putem face este să nu-i îngreunăm devenirea, așa cum pământul nu se împotrivește primăverii care vine.

Bucură-te și ai încredere.

Al dumitale,
Rainer Maria Rilke

7

Roma, 14 mai 1904

Scumpe Domnule Kappus,

A trecut multă vreme de când am primit ultima dumitale scrisoare. Te rog să nu fii supărat: munca, grija și boala m-au împiedicat să-ti trimit un răspuns pe care voiam să-l scriu în zile bune și liniștite. Acum mă simt ceva mai bine (am îndurat foarte greu începutul primăverii, cu toate asprimele lui) și te salut, dragă domnule Kappus. Îți voi spune, din toată inima, câteva lucruri – cât pot mai bine – despre ultima dumitale scrisoare.

Iată: am copiat sonetul dumitale, pentru că l-am găsit frumos, simplu și împlinit în forma care-l lasă să trăiască în voie. Sunt – din câte am citit – cele mai bune din versurile dumitale și știu cât este de însemnat și plin de învățăminte să regăsești propria-ți muncă cu un scris străin. Citește versurile ca și cum ar fi ale altuia și vei simți în adâncul dumitale ce mult îți aparțin.  Cu câtă bucurie am citit și recitit acest sonet, cât și scrisoarea dumitale. Îți mulțumesc pentru amândouă.

Să nu lași să-ti fie tulburată singurătatea în care te afli, pentru că ceva în dumneata ar vrea să se descătușeze de ea. Tocmai această dorință – folosită liniștit și socotit, ca o unealtă – te va ajuta să-și desfășori singurătatea pe un tărâm mai larg. Oamenii (cu ajutorul prejudecăților) au simplificat totul, făcând ca totul să fie cât mai ușor. Dar este limpede că trebuie să avem credință în ceea ce este greu. Tot ce este viu crede în ce este greu. În natură, totul crește și se apără după această lege, și își apără individualitatea cu orice preț și împotriva oricărei piedici. Noi știm foarte puțin, dar că trebuie să rămânem la ce este greu – iată o poruncă care trebuie să nu ne părăsească. E bine să fii singur, căci e greu să fii singur. Dacă ceva este greu, cu atât mai mult trebuie să facem.

Și să iubești e bine, fiindcă să iubești e greu! Dragostea unui om pentru un altul, iată poate cea mai grea încercare ce ne-a fost dată, cea mai înaltă mărturie despre noi înșine, înfăptuirea supremă, față de care toate celelalte nu sunt decât pregătiri. Din această pricină, tinerii, care sunt începători în toate, nu cunosc încă dragostea; ei trebuie s-o învețe. Cu toată ființa lor, cu toată puterea lor, concentrată în inima care bate, singuratică și îngrijorată, ei trebuie să învețe să iubească. Învățătura, însă, înseamnă întotdeauna, vreme lungă, de însigurare, și astfel, pentru cel care iubește, dragostea nu este, multă vreme și chiar până în mijlocul vieții, decât singurătate, singurătate mereu mai adâncă, mai mare. Dragostea nu este dintru început capitulare, unire (căci ce ar fi unirea a două ființe încă nelămurite, neîmplinite, încătușate?). Ea este un unic prilej de a te coace, de a te închega, de a deveni tu însuți o lume întreagă pentru dragostea ființei iubite. Iată o mare poruncă, care îl alege pe cel ce iubește și îl cheamă la mare depărtare. Numai astfel ar trebui să privească tinerii dragostea, ca pe o datorie de a se crește pe ei înșiși (de a se asculta, de a fi treji, zi și noapte). Contopirea, unirea și orice fel de legătură nu li se cuvine încă (căci mai întâi trebuie să se orânduiască, să se adune, vreme îndelungată). Dragostea este o împlinire pentru care poate nici o viață întreagă nu este deajuns.

Aici se înșeală tinerii așa de des și de tare (firea lor însăși este nerăbdare); se zvârlă unul către celălalt, în dragoste năvalnică, se risipesc, ei sunt doar început, tulburare, neorânduială. Ce poate oare să facă viața cu această grămadă de lucruri pe jumătate sfărâmate, pe care ei o numesc unire și pe care ar vrea s-o numească fericire, și, dacă ar fi posibil, ar vrea să o numească viitor? Așa că fiecare se pierde în celălalt, se pierde pe sine și pe mulți alții care ar fi vrut să vină. Și pierde orizonturi și posibilități, schimbă tainica apropiere și depărtare a unei comori de presimțăminte cu o nedumerire stearpă, din care nu mai poate să crească decât scârbă, dezamăgire și sărăcie – și își găsesc scăparea în una din multele convențiuni, pe care le afli peste tot – nenumărate adăposturi, așezate pe acest drum așa de primejdios. Nici un tărâm al trăirii omenești nu este mai plin de convențiuni ca acesta. Se găsesc aici unelte de viață păstrătoare dintre cele mai variate, bărci și colace de salvare și câte și mai câte; societatea a creat refugii de toate felurile, pentru că, de vreme ce a preferat să nu vadă în dragoste decât plăcere, atunci a trebuit să o facă usor accesibilă, ieftină, fără riscuri, ca o distracție în târg.

Totuși, este adevărat că mulți oameni tineri care nu știu să iubească, ci se mărginesc doar să se dăruiască pe sine pentru a renunța la singurătate (oamenii obișnuiți vor continua să o facă), simt toată povara greșelii pe care o fac și încearcă, cu propriile lor mijloace, să facă viabilă și rodnică starea în care au căzut. Natura lor le spune că problemele dragostei, mai mult decât toate celelalte, însemnate și ele, sunt cele mai greu de dezlegat public și cu ajutorul vreunui principiu; le spune că aceste probleme se rezolvă prin întrebări, întrebări particulare, care se pun de la om la om și că, pentru fiecare caz, trebuie un răspuns nou, special, strict personal.

Dar cum ar putea ei, care s-au unit în graba unei îmbrățișări și nu mai știu care-i unul și care-i altul, care nu mai au nimic al lor, să găsească o cale pentru a ieși din ei, pentru a scăpa din adâncul unei singurătăți deja îngropate?

Ei merg orbește, în neputința lor comună, și nimeresc, cu cea mai mare bună-credință, vrând să scape de convențiuni (căsătoria, de ex.) în ghiarele unei convențiuni mai puțin zgomotoase, dar care rămâne tot convențiune ucigătoare, fiindcă n-au la îndemână decât convențiuni. Tot ce se naște din aceste uniuni tulburi, premature, nu poate să fie decât convențional, chiar dacă este mai puțin obișnuit (imoral, în limba curentă). Până și ruptura este un gest convențional, impersonal, întâmplător, slab și sterp.

Nici în moarte, care este grea, după cum nici în dragoste, care este și ea grea, cel ce privește serios nu va avea ajutorul vreunei lămuriri, al vreunei soluții, al vreunui drum de dinainte văzut. Și pentru amândouă aceste însărcinări, pe care le păstrăm nedeschise, ca pe un cadou, și le încredințăm mai departe, nu s-a descoperit vreo regulă general valabilă. Dar, în măsura în care fiecare începe să încerce viața, ca om, dragostea și moartea îl vor întâmpina pe fiecare om cu mai mare duioșie. Cerințele pe care marea lucrare a iubirii le are de la creșterea noastră sunt mai însemnate decât viața, iar noi, ca începători, nu suntem pe măsura lor. Dacă totuși am îndura și am primi dragostea asupra noastră ca pe o îndatorire, ca pe o grea învățătură – în loc să ne pierdem în jocul ușor și flușturatec care le îngăduie oamenilor să se ferească de gravitatea existenței lor – poate că cei care vor veni mai târziu, după noi, vor simți o înaintare și o oarecare ușurare. Asta ar însemna mult.

Abia azi am ajuns să privim fără prejudecăți legăturile unui om cu celălalt. Încercările noastre de a trăi asemenea legături nu au precedent. Și cu toate acestea, trecutul închide în el multe lucruri care ar putea îndruma pașii noștri începători.

Tânăra fată și femeia, în noua lor dezvoltare, vor imita, câtăva vreme doar, obiceiurile și greșelile bărbaților și vor avea, câtăva vreme, meserii de bărbați. Odată depășită nesiguranța acestor epoci de trecere, se va vedea că femeile n-au luat parte la aceste mascarade, de mult ori caraghioase, decât pentru ca să smulgă ființa lor de sub înrâurirea desfiguratoare a celuilalt sex. Femeile, în care viața zăbovește și sălășluiește mai nemijlocit, mai rodnic și cu mai multă siguranță,  au și mai multă încredere și sunt mai umane, în adâncul lor, ca bărbații – pretențioși și nerăbdători, care nu cunosc valoarea a ceea ce cred că iubesc fiindcă nu înțeleg adâncul vieții, așa cum îl înțelege femeia, prin rodul trupului ei. Această umanitate, pe care o împlinește femeia în durere și umilință, va ieși la iveală, când ea va fi rupt lanțurile condiției sale de femeie și ale condiției sale sociale, iar bărbații care nu simt încă apropierea acestei zile vor rămâne mirați și învinși. Într-o zi (anumite fenomene o arată încă de pe acum în țările nordice) vor fi fete și femei al căror nume nu va mai însemna opusul bărbatului, ci va fi ceva propriu, valabil în sine însuși, nu va fi un simplu adaos, ci un fel de viață, o trăire: femeia, în adevăratul ei omenesc.

Un atare progres va schimba, chiar fără știrea bărbatului, viața dragostei – așa de plină de greșeli – ea nu va mai fi legătura dintre bărbat și femeie, ci legătura dintre două umanități. Și această dragoste omenească (infinit mai delicată, mai plină de grijă, bună și curată în tot ce leagă și dezleagă) va semăna aceleia pentru care luptăm din răsputeri și pe care o pregătim, va fi dragostea a două singurătăți care se apără, se împlinesc, se ocrotesc și se întâmpină reciproc. Și aș mai adăuga: să nu crezi că dragostea cea mare din tinerețe se pierde. Nu a dat ea naștere dorurilor puternice și bogate din care trăiești și azi? Cred că această dragoste supraviețuiește atât de puternic în amintirea dumitale numai pentru că ți-a fost prilej de a fi singur, a fost întâia luptă interioară pe care ai îndurat-o în viața dumitale.

Cele mai bune urări pentru dumneata.

Al dumitale,
Rainer Maria Rilke

 

8

Borgeby gard, Fladie, Suedia
12 august 1904

Voi vorbi din nou cu dumneata, dragă domnule Kappus, deși nu pot să-ți spun proape nimic care să-ți fie de ajutor sau să-ți folosească. Te-au încercat multe și mari dureri, și totuși au trecut. Și spui că trecerea lor chiar ar fi fost grea și te-a zguduit. Dar, gândește-te, oare aceste dureri mari n-au trecut ele prin adâncul ființei dumitale, n-au schimbat multe în dumneata, n-au transformat ființa dumitale când erai trist? Rele și primejdioase nu sunt decât durerile pe care le duci printre oameni pentru ca să le îneci în zgomot. Ele sunt asemenea bolilor care, îngrijite prost și superficial, dispar câtva timp, pentru ca apoi să izbucnească mai puternic.  Aceste dureri se îngrămădesc în suflet și sunt viață, viață netrăită, disprețuită, părăsită și care ne poate ucide. Dacă privirea noastră ar putea străbate dincolo de hotarele cunoașterii, chiar dincolo de zarea presimțirilor, poate că ne-am duce durerea cu mai multă încredere decât bucuria. Durerea este clipa când ceva nou, necunoscut, pătrunde în noi, când simțămintele amuțesc stingherite, când totul se dă la o parte, se face liniște, iar noutatea pe care nimeni nu o cunoaște se înalță tăcut.

Cred că aproape orice clipă de tristețe este o stare de încordare, pe care o simțim asemenea unei paralizii, fiindcă nu mai auzim cum trăiesc simțămintele noastre uluite. Pentru că atunci suntem singuri cu prezența nouă, necunoscută, care a pătruns în noi, pentru că ne-a fost răpită, pentru o clipă, orice încredere, orice obișnuință. Stăm în plin val, unde nu putem rămâne în picioare. Iată de ce valul tristeții trece: prezența cea nouă a intrat în noi, în inimă, a pătruns în adâncul ei cel mai tainic și nu mai este nici acolo, ci a intrat în sânge. Iar noi nu știm ce a fost. Am putea să credem cu ușurință că nu s-a întâmplat nimic și, totuși, iată-ne schimbați, așa cum o casă se schimbă când primește un oaspete. Nu știm cine a venit, poate că n-o să știm niciodată, dar sunt semne care ne arată că a intrat viitorul în noi, pentru ca aici să se schimbe, cu mult înainte chiar de a fi căpătat el însuși chip. Iată de unde vine atâta nevoie de singurătate și reculegere când ești trist. Pentru că această clipă de singurătate, ce pare goală, această încordare prin care viitorul pătrunde în noi, este cu mult mai aproape de viață decât clipa cealaltă, zgomotoasă, întâmplătoare, când viitorul ne vine din afară. Cu cât suntem mai tăcuți, mai răbdători și mai deschiși în tristețea noastră, cu atât mai adânc și mai autentic va intra această nouă prezență în noi, și cu cât o primim mai intim, cu atât va deveni soarta noastră; ne vom simți aproape și înrudiți cu ea atunci când, mai târziu, se va proiecta în afară, în lume, pentru ca viitorul să se desăvârșească. Și așa trebuie să se întâmple.Trebuie să se întâmple – și către aceasta se îndreaptă creșterea noastră, încetul cu încetul – ca nimic străin de noi să nu ni se întâmple, ci numai ceea ce este al nostru de multă vreme. După cum oamenii au fost nevoiți de atâtea ori până acum să-și schimbe concepția asupra mișcării, tot astfel vor afla, încetul cu încetul, că ceea ce numim soartă vine din adâncul nostru și nu din afară. Pentru că nu și-au primit soarta atunci când era în ei, pentru că nu s-au lăsat schimbați, atâția oameni nu au recunoscut-o atunci când trebuia să se desăvârșească; în tulburarea și spaima lor, li s-a părut atunci străină, apărută pe neașteptate, și ar fi putut jura că niciodată nu au întâlnit-o. După cum s-au înșelat oamenii atâta vreme în privința mersului soarelui, tot așa se înșeală asupra mersului a ceea ce va să vină. Viitorul este nemișcat, puternic ancorat, dragă domnule Kappus, noi, însă, suntem în necontenită mișcare, în spațiul fără sfârșit.

Și cum să nu fie viața grea?

Vorbind iarăși despre singurătate, să înțelegem limpede că nu suntem liberi s-o primim sau să nu o primim. Suntem singuri. Cu bună știință ne putem înșela, putem trece peste singurătate ca și cum n-ar fi. Dar atâta tot. Ce bine ar fi să înțelegem că suntem singurătate și să pornim de la acest adevăr. Fără îndoială, vom fi cuprinși de amețeală, căci privirii noatre îi va fi luat orice sprijin; nimic nu ne va mai fi aproape, iar tot ceea ce este departe este nesfârșit de departe. Dacă un om ar fi scos dintr-o dată afară din căminul lui și, aproape fără pregătire, ar fi azvârlit pe culmea unui munte, s-ar simți cam așa: o nesiguranță fără egal, un abandon în necunoscut care l-ar nimici aproape. S-ar simți ca și cum ar cădea sau s-ar gândi că a fost aruncat în spațiu sau că fost zdrobit într-o mie de fărâme – ce minciună uriașă ar trebui să născocească creierul lui pentru ca el să-și regăsească și să-și limpezească echilibrul simțurilor! Tot astfel se schimbă orice distanță și măsură pentru cel care trăiește singuratic: multe dintre ele se schimbă dintr-o dată și, la fel ca omul care s-a trezit pe vârf de munte, se nasc în el chipuri neobișnuite și simțăminte stranii, care par să desfidă orice îndurare. Dar și această experiență trebuie trăită. Trebuie să acceptăm realitatea, cât mai atotcuprinzător cu putință, chiar și cele nemaivăzute trebuie să fie cu putință. În cele din urmă, acesta este tot curajul care ni se cere: curajul de a înfrunta straniul, minunatul, necunoscutul pe care am putea să-l întâlnim. Teama din om a adus vieții nesfârșite neajunsuri. Întâmplările care au fost denumite „năluciri”, așa-numita „lume supranaturală”, moartea, toate acestea care sunt așa de adânc ale noastre au fost într-atât gonite din viață prin necontenita noastră apărare, încât chiar simțurile cu care le-am fi putut surprinde s-au atrofiat. Ca să nu mai vrbim și de Dumnezeu. Teama de ceea ce este necunoscut nu a sărăcit numai viața omului, ci a sărăcit și legăturile dintre oameni, le-a scos din albia fluviului tuturor posibilităților și le-a dus pe un țărm unde nu se întâmplă nimic. Căci nespusa monotonie a legăturilor dintre oameni nu se datorește numai lenei, ci și temerei de orice întâmplare nouă, neprevăzută, pentru care nu te crezi făcut. Numai cel pregătit pentru orice, cel care nu înlătură nimic, nici chiar necunoscutul, va putea trăi legătura de la om la om ca pe ceva viu și își va trăi deplin propria sa viață. Dacă ne închipuim viața omului ca pe o încăpere mai mică sau mai mare, ne dăm seama că fiecare om nu ajunge să cunoască decât un colț din ea – un loc lângă fereastră, o cărare de-a lungul căreia se mișcă necontenit. Numai astfel se simt oarecum la adăpost. Și totuși, cu cât este mai omenească acea nesiguranță plină de primejdii care îi îndeamnă pe prizonierii din poveștile lui Poe să pipăie celulele lor înspăimântătoare pentru ca să-și cunoască, întreagă, frica de nespus. Dar noi nu suntem prizonieri. În jurul nostru nu se află nici o piedică ascunsă, nimic care să ne înspăimânte sau să ne chinuiască. Am fost puși în viață ca în elementul nostru, o adaptare milenară ne-a făcut într-atât asemenea lumii acesteia încât, dacă am sta liniștiți, abia ne-am putea deosebi de tot ce ne înconjoară, printr-un fericit mimetism. Nu avem nici un motiv să ne ferim și să nu avem încredere în lume. Ea nu este împotriva noastră. Dacă sunt spaime în ea, ele sunt ale noastre; dacă sunt prăpăstii, sunt prăpăstiile noastre; dacă sunt primejdii, să încercăm să le iubim. Dacă ne clădim viața pe această lege, aceea de a avea încredere întotdeauna în ce este mai greu, atunci tot ceea ce acum ni se pare străin ne va fi aproape și credincios. Cum am putea uita vechile mituri, cele de la începutul istoriei popoarelor, precum mitul zmeului care în clipa cea mare se schimbă în zână? Poate că toți zmeii din viața noastră sunt zâne care nu așteaptă decât să ne vadă cum trecem la treabă, frumoși și curajoși. Poate că tot ceea ce ne înspăimântă este, în adâncul său, ceva lipsit de ajutor care are nevoie de dragostea noastră.

Așa că, dragă domnule Kappus, să nu te sperii atunci când simți o tristețe mi mare decât ai simțit vreodată; sau când o grijă trece, ca lumina sau ca umbra unui nor, peste mâna dumitale, peste tot ce faci.  Trebuie să te gândești că se petrece ceva în dumneata, că viața nu te-a uitat, că te ține strâns și nu te va părăsi… De ce să rupi din viața dumitale suferința, grija, melancolia grea, când nu poți să știi ce înrâuriri au asupra dumitale? De ce vrei să te chinuiești cu întrebarea: de unde vin și unde se duc toate acestea? Știi doar foarte bine că ești în plină devenire și că dumneata însuți nu dorești nimic mai mult decât să te schimbi. Dacă anumite stări ți se par bolăvicioase, gândește-te că boala este pentru organism un mijloc de a goni ceea ce nu-i priește. Ajută bolii să-și facă mersul. Iată singurul mijloc al organismului de a se păzi și de a se dezvolta. Se întâmplă acum atâtea în dumneata, ai răbdarea unui bolnav și încrederea unui convalescent, căci poate ești și una și alta. Mai mult încă, ești și doctorul care trebuie să te supravegheze. În orice boală, sunt zile când doctorul trebuie să aștepte. Așteaptă atâta vreme cât îți ești doctor.

Nu te observa prea mult, nu trage concluzii pripite asupra celor ce se întâmplă în dumneata. Lasă-te, pur și simplu, în pace. Altfel îți vei învinovăți prea ușor trecutul, care bineînțeles că își are partea lui de înrâurire în tot ce ți se întâmplă acum. Înrâurirea copilăriei, a dorințelor și a dorurilor dumitale, este cu totul altceva decât ceea ce îți amintești și ceea ce învinovățești acum. O copilărie singuratică, fără sprijin, se trăiește greu, este atât de complexă, este atât de grea, supusă atâtor înrâuriri și, în același timp, așa de străină de orice legături normale cu viața, încât acolo unde pătrunde un viciu nu trebuie să ne grăbim să-l numim viciu.

În general, trebuie să fim foarte prevăzători cu întrebuințarea cuvintelor. De atâtea ori numai cuvântul „viciu” frânge o viață, nu fapta în sine – care n-are nume și care poate a fost o necesitate clară a acelei vieți și a devenit fără nicio tulburare parte din viața aceea. Cheltuiala de putere nu ți se pare prea mare decât pentru că înalți prea mult izbânda dumitale; fapta cea mare nu este victoria, și nici măcar nu depinde de ea, deși simțământul pe care-l ai este cel adevărat; fapta cea mare este faptul că ai avut ceva  adevărat și real cu care să înlocuiești minciuna. Altfel, chiar victoria nu ar fi fost altceva decât o reacție morală fără mare însemanătate; așa, însă, a devenit parte din viața dumitale, aceasta căreia îi urez atâtea lucruri bune. Gândește-te la cât ți-ai dorit, din copilărie și până azi, această „izbândă”. Văd că acum tinzi către mai mult. De aceea viața dumitale nu a contenit să fie grea și tot de aceea nu va înceta să crească.

Și iată, îți mai spun ceva: să nu crezi că cel care încearcă să te mângâie, cu vorbe simple și liniștite, care-ți aduc pace, trăiește el însuși fără greutăți. Viața lui cuprinde multă greutate și tristețe, dar pe acestea el le ține mult înapoia ta. Dacă ar fi fost altfel, nu ar fi găsit niciodată acele cuvinte cu care te alină pe dumneata.

Al dumitale,
Rainer Maria Rilke

 

9

Furuborg, Nonsered în Suedia
4 noiembrie 1904

Dragul meu,

Am petrecut tot timpul acesta, în care n-ai primit nimic de la mine, parte pe drumuri, parte cu tot felul de îndeletniciri care nu mi-au îngăduit să scriu. Și azi mi-e greu s-o fac, căci am scris multe scrisori și mi-e mâna obosită. Dacă aș putea dicta ți-aș spune multe, dar așa, primește aceste cuvinte drept răspuns la lunga dumitale srisoare.

Mă gândesc foarte des la dumneata și cu atâtea gânduri bune încât ar trebui să-ți ajute. Însă mă îndoiesc că scrisorile mele ți-ar putea fi de vreun folos. Nu-mi răspunde „ba da, sunt”. Primește-le liniștit, așa cum îți vin, fără să-mi mulțumești prea mult, și așteaptă.

Poate că nu-i de niciun folos să intru în amănunt, căci ce aș putea să spun eu despre tendința dumitale spre îndoială, despre greutățile pe care le întâmpini vrând să aduci în armonie viața dumitale interioară cu cea exterioară, sau despre tot ce te apasă? Ți-aș răspunde mereu același lucru. Îți doresc să găsești în dumneata destulă răbdare pentru a îndura și destulă simplitate pentru a crede. Să ai din ce în ce mai multă încredere în tot ce este greu și în sigurătatea dumitale. Pentru toate celelalte lasă viața să lucreze. Crede-mă: viața are întotdeauna dreptate.

Cât despre simțăminte: sunt curate toate acelea care-ți cuprind ființa întreagă și care te înalță, iar impur este doar simțământul care te apucă numai dintr-o parte a ființei dumitale și astfel  te răsucește. Tot ce gândești când stai cu fața la copilăria ta este bun. Tot ce face din dumneata mai mult decât erai până acum, chiar și decât erai în cele mai bune ceasuri ale domniei tale, este bun. Orice exaltare este bună dacă tot sângele ia parte la ea, dacă nu este beție, nici tulburare, ci bucurie limpede, prin care poți vedea până în adânc. Înțelegi ce vreau să spun?

Chiar și îndoiala poate să ajungă ceva bun dacă o exersezi; ea trebuie să devină pricepută, să aibă discernământ. De câte ori ar vrea să-ți strice ceva, întreab-o ce cusur găsește, cere-i dovezi, pune-o la încercare; poate o vei găsi nedumerită și încurcată, poate ți se va împotrivi chiar.  Dar nu te lăsa învins, cere motive, și rămâi stăruitor și cu băgare de seamă, de fiecare dată; și va veni ziua când, în loc să fie o putere distrugătoare, va deveni unul dintre cei mai buni lucrători ai dumitale – poate cel mai inteligent dintre toți cei care îți clădesc viața.

Asta-i tot ce pot să-ți spun azi, dragă domnule Kappus. Dar îți trimit, cu această scrisoare, o ediție specială a unui poem pe care l-am publicat la Praga, în „Deutsche Arbeit”. Acolo îți vorbesc mai departe despre viață și despre moarte și despre faptul că și una și cealaltă sunt lucruri mari și minunate.

Al dumitale,
Rainer Maria Rilke

 

10

 Paris. A doua zi de Crăciun 1908

Îți închipui, dragă domnule Kappus, cât m-am bucurat primind frumoasa dumitale scrisoare. Veștile pe care mi le dai, concrete, precise, mi se par bune, ba chiar, gândindu-mă mai bine, le găsesc foarte bune. Aș fi vrut să-ți scriu toate acestea de Ajun, dar Crăciunul a venit atât de repede, peste munca mea neîntreruptă, încât abia am avut timp să mă pregătesc pentru lucrurile cele trebuincioase și n-am avut răgaz să-ți scriu.

Totuși m-am gândit des la dumneata și mi te închipui liniștit, în fortul singuratic, pierdut în munții pustii, peste care bat năvalnic marile vânturi de miazăzii, de parcă ar vrea să-i sfarme.

Ce măreață trebuie să fie liniștea – care închide în ea atâta freamăt, atâta viață – și când te gândești că de departe răsună marea, ca glasul cel mai adânc al unei armonii preistorice, atunci nu ți se mai poate dori decât să te dăruiești cu credință și răbdare acestei minunate singurătăți. Ea nu se va șterge din viața dumitale și va fi înrâurire tainică pentru tot ce vei trăi și vei face, ca sângele strămoșilor care, în veșnică mișcare, croiește împreună cu sângele nostru făptura fără pereche ce suntem, la orice răspântie a vieții noastre.

Da, mă bucur să te știu în această meserie statornică, cu gradul, cu uniforma, cu postul acesta, toate lucruri pipăibile și bine hotărnicite. Într-un asemenea cadru, meseria dumitale de conducător al unei trupe, la rândul ei izolată și puțin numeroasă, capătă un caracter de gravitate, de necesitate, nu mai este nici jocul, nici pierderea de timp a carierei armelor, ci e o întrebuințare atentă, mereu trează- care nu numai că nu strică personalității, ci, dimpotrivă, o întărește. Avem nevoie de împrejurări care ne înrâuresc, care ne pun, din când în când, față în față cu lucrurile mari, firești.

Arta este tot un fel de viață, poți să te pregătești pentru ea fără s-o știi, trăind doar. Ești mai aproape de artă prin tot ceea ce este real, mai aproape decât în meseriile care n-au nimic precis, așa-zise meserii artistice, care maimuțăresc arta, o neagă și o umilesc. Astfel este ziaristica și aproape toată critica, trei sferturi din ceea ce se numește sau ar vrea să se numească literatură.

Într-un cuvânt, mă bucur că te-ai ferit de asemenea căi, mă bucur că te afli singur și tare în aspra realitate. Fie ca anul ce vine să te păstreze pe această cale și să te întărească.

Întotdeauna al dumitale,
Rainer Maria Rilke

Advertisements

Information

This entry was posted on 29/02/2016 by in Books, Inspiring views, Spirituality, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: