My mind is my shelter

Felicia

„Să fii în legătură cu ceea ce se plămădește în timpul tău, cu sensibilitatea acestui timp, cu căutările lui, cu sensul lui”

Primavara cu fluturi

„Voluptatea de a fi singur într-o lume care te crede a ei. Nu orgoliu. Nici timiditate măcar. Ci o firească, simplă, involuntară rămânere a ta, în tine.”

„Voluptatea de a fi murdar, orgoliul ascuns de a cădea, de a renunța azi să-ți ștergi pălăria, mâine să-ți schimbi cămașa, poimâine să-ți dregi tocurile tocite. Să intri adânc, afund, irevocabil în mizerie și s-o iubești pentru nămolul ei, pentru aroma ei familiară, pentru colțurile de pâine uscată, pentru căldura intimă a umilinții. Și să știi că ai pierdut definitiv cârma vieții, că ai lăsat-o din mâini, într-o dimineață când nu ți-ai schimbat gulerul, pentru că ți-era totuna.”

„Am bătut în peretele din fața patului o hartă mare a Europei. Mi-ar trebui un glob pământesc, dar n-am destui bani.
E copilăros poate, dar am nevoie de simbolul ăsta al unei hărți de care să mă reazim și pe care să citesc orașe și țări. Asta îmi aduce zilnic aminte că pământul există. Și că orice evadare e posibilă.”

„Mi-e un dor imens de simplicitate și inconștiență. Dacă aș putea să regăsesc, de undeva din fundul veacurilor, câteva senzații simple și tari – foame, sete, frig – (…) să am încă o dată (…) bucuria limpede de a viețui.”

„Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viață. Oricare. Că rămânem veșnic alături de ce se întâmplă, puțin mai sus, puțin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele și evenimentele pe jumătate neterminate, să atârne după noi, nedesăvârșite. Că n-am fost nicidată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufletești pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacții cu norocul și cu nenorocul.”

„Hai să ne plimbăm. Om vorbi altă dată, când s-o întâmpla. Numai lucrurile care „se întâmplă”, numai ele se fac bine.”

„Câtă pasiune este în omul ăsta așa de neted construit, câte furtuni ascunde stăpânirea lui de sine, gândirea lui geometrică. Este, până azi, singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci dimpotrivă al unei împliniri, al unei reintegrări.”

„L-am întrebat dacă nu crede că arhitectura mă condamnă la preocupări prea particulare, dacă nu mă va izola într-un cerc de probleme cu totul profesionale și dacă nu-mi va lua ceea ce, oricare mi-ar fi meseria, mi se pare deasupra tuturor, esențial: să fii în legătură cu ceea ce se plămădește în timpul tău, cu sensibilitatea acestui timp, cu căutările lui, cu sensul lui în general.
„Nu – mi-a răspuns – nu poate fi vorba de izolare. Arhitectură sau medicină sau muzică sau economie, toate sunt planetele unui aceluiași grup solar. Indiferent de ceea ce facem și lucrăm, fiecare în parte, noi descifrăm cu toții aceleași directive, care ne sunt comune. Adevărurile și sensurile de viață ale unui timp au o unitate organică, de familie.
E naiv să crezi că o revoluție începută într-o parte, într-o disciplină, se poate limita acolo. Istoria se creează dinlăutru, nu din afară, de la centru, nu de la periferie. Grosolănia noastră este că nu prindem decât schimbările vizibile, directe, care angajează imediat viața noastră. Ne imaginăm, de aceea, că o revoluție se cheamă, numaidecât și în primul rând, o răsturnare politică sau economică, ceea ce este o naivitate (…). Punctul de plecare al unei revoluții poate să fie în fizică, în astronomie, în matematici, oriunde.  E de ajuns ca pe un singur plan de gândire sau de viață omenească să se shimbe structural ceva, pentru ca din acel moment virtual totul să fie schimbat. Toate se leagă în lumea asta: nu există nici fapte, nici preocupări izolate. Toate intră într-un ciclu. De ce ai vrea ca arhitectura să lipsească din acest lanț? Lucreză aici, liniștit; vrei sau nu vrei, ne vom întâlni până la urmă, tu care faci arhitectură, eu care fac economie politică, ăsta care face antropologie, ăstălalt care face antropologie, ăstălalt care face algebră. Vehiculele sunt altele: drumul e același”

„Nimic nu distruge mai radical judecățile abstracte și ideile generale decât o iubire, căci iubirea readuce totul la sensibilitatea ta, refăcând și superstiții, și certitudini, și îndoieli, și valori, obligându-te să le trăiești, să le verifici, să le creezi din nou. Este în orice iubire ceva originar, un principiu de naștere, de creare de la început a tuturor lucrurilor.
(…) E suficient ca să îndepărteze dintr-o dată, „întrebările mari” și să pună, în locul lor, o întreagă lume de ecouri intime, imediate (…) și vii, vii.”

„Bucuria de a trăi prin forțele mulțimii, ca un copac prin forțele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa de a împlini cu viața ta un cerc de viață mai mare, ce trece și prin tine, mai departe spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei…”

„De ce atâta împotrivire? Vine moartea, las-o să vină. Primește-o. (…) De ce atâta rezistență? De ce atâtea întrebări? (…) Ce rău murim noi! Nici atâta lucru nu am învățat din veacurile de moarte prin care am trecut. Trăim prost, dar murim mai prost, în deznădejde, în luptă. Ratăm ultima șansă de pace, singura șansă de salvare. Tristă moarte ovreiască a unor oameni care, neviețuind între arbori și dobitoace, n-au avut de unde să învețe frumusețea indiferenței în moarte, demnitatea ei vegetală.”
(…)
„Și atrocitatea doliului. (…). Un sigur lucru frumos: giulgiul alb al morților. Ar putea fi ceva regal în această întoarcere în pământ, un fapt solemn, bun, generos. Îl mutilăm cu deznădejdea noastră, care e sufocantă.  (…) Să te agăți cu atâta încăpățânare de viața asta, să renunți la tot, numai ca să nu renunți la ea, s-o înnăbușu cu iubirea ta disperată și să te crezi pierdut când ai pierdut-o, ce oribilă neputință de a privi cu un cap mai sus. Cine s-a rezemat odată de un copac, cine s-a gândit vreodată cu melancolie la singurătatea lui, nu poate să întâmpine moartea cu senstimentul de a fi, orice s-ar întâmpla, deasupra ei, puți deasupra ei, zâmbindu-i cu îngăduință (…)
Doliul nostru e visceral, e tiranic, e lipsit de înțelegere. Mai mult și mai grav: e lipsit de iubire. (…) Moartea, în Biblie, este un fapt împărătesc.”

Mihail Sebastian_cum am devenit huliganMihail SebastianDe două mii de ani

Extrase din același volum

 

Advertisements

Information

This entry was posted on 31/03/2016 by in Books, Inspiring views, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: