My mind is my shelter

Felicia

Invizibila agresiune asupra intelectului adolescenților și tinerilor

Puigaudeau,_Ferdinand_du_-_Children_on_a_Dune

„Timp de mai mulți ani, am vizitat mai multe licee, cu prilejul inspecțiilor pe care le efectuam, în vederea acordării gradului didcatic I. Impresiile culese în aceste vizite se află înregistrate în două caiete. Cei pe care urma să-i evaluez erau profesorii care aspirau la respectivul grad, dar mă interesam cel puțin la fel și de elevi și, desigur, de relația lor cu profesorii. Trebuie să mărturisesc că cele mai multe din aceste vizite mi-au lăsat un gust amar și mi-au dat serios de gândit asupra modului în care școala își îndeplinește funcția ei educativă, instructivă și formativă.

Un gust amar mi-au lăsat și multe dintre programele și manualele școlare, care îmi dădeau impresia de a fi fost alcătuite de persoane care parcă nu fuseseră și ele odată pe băncile școlii. M-a șocat în primul rând „obezitatea” lor, modul liniar de prezentare, fără accente asupra anumitor idei, aspecte, rezultate, ca și cum toate lucrurile prezentate erau la fel de importante (sau de neimportante). Absența aproape totală a motivațiilor, abundența datelor, eludarea contextului istoric și cultural, a naturii problematice, controversate, a multora dintre chestiunile discutate sunt racile care persistă și azi în cele mai multe manuale. Cel care le folosește se contaminează, fără să-și dea seama, de aerul lor plictisitor, arid și riscă să simtă procesul de învățare ca o corvoadă. S-au semnalat, de exemplu, cazuri în care profesorul îi „pedepsește” pe unii elevi obligându-i să facă matematică în timpul orelor de sport.

Dacă ar fi să mergem la sursa acestei stări de fapt, ar trebui să ne referim la frageda copilărie. Această pimă etapă a vieții umane se caracterizează printr-o extraordinară curiozitate. Starea predominantă a copilăriei este atitudinea interogativă. Copilul aruncă o privire proaspătă asupra celor din jur și pune mereu întrebări. Problema care ar trebui să ne preocupe este următoarea: față de această atitudine predominant interogativă a copilului de 3 sau 4 ani, cum se ajunge la situația opusă, a unei atitudini predominant anti-interogative, la elevul de 12, 13 sau 14 ani? Atitudinea interogativă ține, evident, de natura copilăriei, este un dat biopsihic; atitudinea anti-interogativă este un rezultat al interacțiunii copilului cu mediul, în primul rând cu familia și cu școala. Primii care sunt bombardați cu întrebări sunt părinții; cu acest prilej, ei au de trecut un greu examen. Mulți dintre ei se simt deranjați de întrebări, iar dacă acestea se repetă, ei se și enervează, iar copilul capătă impresia că atitudinea sa interogativă este un act de indisciplină, pentru care uneori este chiar pedepsit. Sub aceste manifestări aparent derizorii se ascund primele agresivități la adresa creativității umane, deoarece întrebarea este, în mod inevitabil, prima și cea mai elementară formă a gândirii personale autentice, fără de care nu se poate ajunge la niciun act de creație. La originea oricărei descoperiri sau invenții se află un șir de întrebări, de mirări; a le stimula și încuraja este o datorie a tuturor celor care pretind că participă la procesul educațional.

Față de situația critică prezentată mai sus, era de așteptat ca școala să repare ceea ce în anumite familii se deteriorează. Acest lucru însă nu se prea întâmplă. Desigur, în această privință, un factor negativ l-a constituit lunga perioadă de absență a unei vieți democratice în România. Dictaturii totalitare nu-i plăcea să stimuleze capacitatea interogativă a oamenilor. Timp de decenii, factorii de putere au încercat să transforme educația în dresaj, sloganurile și, în general, limba de lemn au constituit principalul mijloc de comunicare folosit de putere în „dialogul” ei cu tinerii, cu oamenii în general. Această atitudine s-a extins, în mod inevitabil, și asupra școlii, a contaminat întregul proces de învățământ. Mai mult,  a acționat nociv și asupra vieții de familie, părinții erau terorizați de teama ca nu cumva odraselele lor să se trezească spunând în public cine știe ce vorbe auzite acasă, dar care nu erau pe placul puterii. Oamenii practicau două limbaje paralele, unul în public și altul la ei acasă, dar copiii prea mici nu puteau sesiza diferența de context. De fapt, chiar și pentru adulți, această navetă între două comportamente opuse, unul natural iar celălalt simulat, devenise tot mai obositoare, generatoare de boală, o adevărată schizofrenie își croia drumul și căpăta o amploare tot mai mare. Desigur, simțul umorului, obiceiul de a face haz de necaz au constituit întotdeauna un mijloc de rezistență la intemperiile istoriei; dar această rezistență avea și ea limitele ei. În psihoterapie se vorbește despre starea de „dublă legătură” (double bind), care constă în faptul că o persoană evoluează spre o stare de boală ca urmare a faptului că este obligată să întreprindă concomitent două acțiuni care se află în conflict. Exact în această situație se aflau oamenii în regimul totalitar; ei trebuiau să simuleze un anumit conportament public, dar doreau, în același timp, să-și mențină nealterat modul lor natural de a gândi și de a se comporta; treptat însă – și mai ales după 1989 – ne-am dat seama că această viață dublă a reușit să ne îmbolnăvească pe toți.

Mergând pe urma acestei istorii recente, vom putea înțelege mai bine agresiunea care s-a comis asupra potențialului de creativitate al mai multor generații de români. Creativitatea presupune o stare de libertate, în primul rând libertatea de a interoga, de a pune în chestiune până și adevărurile cele mai acceptate.

Am urmărit cu atenție mai multe manuale școlare și, mai ales, modul de desfășurare a orelor în clasă, unde profesorul se afla în directă legătură cu elevii. Rareori s-a întâmplat ca întrebările profesorului să solicite altceva decât memoria elevilor; ei sunt mereu invitați să-și amintească o formulă o regulă, o definiție, o dată calendaristică, un nume, să reproducă niște versuri, un citat sau un slogan. Întrebarea „cum” apare numai din când în când, iar întrebarea „de ce” aproape niciodată.

Dacă de acest fel sunt întrebările pe care profesorul le adresează elevilor, de ce natură sunt întrebările pe care elevii le adresează profesorilor? Chestiunea e aproape lipsită de obiect, pentru că elevii nu prea pun întrebări. Ei au fost „dresați” în ideea că trebuie să fie cuminți, mai cu seamă în prezența unui vizitator (care ar putea să fie inspector). Îmi aduc aminte de un profesor care, la observația mea că elevii nu pun întrebări, mi-a replicat: „Elevii noștri sunt disciplinați, ei îl respectă pe profesor și nu-l deranjează cu întrebări!”

Mai grav este faptul că elevii nu pun întrebări nu numai atunci când sunt în dezacord cu cele spuse de profesor, ci și atunci când pur și simplu nu înțeleg ceea ce le spune el. Profesorul folosește uneori câte un cuvânt pe care elevii îl aud pentru prima oară, dar nimeni nu-l întrerupe pentru a-i cere o explicație. Starea de ignoranță este resimțită ca o rușine, iar această rușine este purtată, uneori ca un calvar, până la sfârșitul vieții.

În acest fel se creează premisele unei vieți mediocre, dominate de rutină, în absența oricărei pasiuni. În mod simetric, în mentalitatea acestor elevi, profesorul este considerat drept „omul care știe tot” (a existat chiar, în urmă cu ani,  mi se pare că la radio, un personaj care se numea „Profesorul Știe-tot”). Prestigiul celui de la catedră ține loc de argumente, el este întruparea adevărului și corectitudinii; tot așa, cuvântul tipărit trebuie însușit ca atare, prezența sa în manual îl face incontestabil. Ne aducem aminte de acele manuale în care până și greșelile de tipar erau transferate dintr-o ediție în alta, cu o consecvență demnă de o cauză mai bună.

Ajungem astfel la o altă agresiune majoră asupra intelectului adolescenților și tinerilor: absolutizarea caracterului negativ al greșelii. Am urmărit cu atenție modul de notare a lucrărilor scrise și a răspunsurilor orale; ele se bazează, în cele mai multe cazuri, pe inventarierea abaterilor de la anumite norme, de la litera manualului sau de la spusele profesorului. Aceste abateri, considerate greșeli, sunt apreciate ca adevărate infracțiuni, a căror penalizare este de obicei fixată printr-un punctaj prestabilit (cel puțin în cazul concursurilor mai importante). Există, însă, greșeli și greșeli. Nu se observă că unele dintre acestea sunt consecința faptului că cel care le comite încearcă o cale personală de abordare, nu caută, pur și simplu, să restituie, gata făcută, o soluție care se află în manual sau care a fost predată la clasă. Creativitatea începe acolo unde este permis ca numărul de încercări să fie mai mare decât numărul de reușite. Aceasta înseamnă că greșeala este prețul inevitabil pe care-l plătim pentru a putea ajunge la un punct de vedere personal și, eventual, la un act creator. Greșeala este, deci, profund umană (cum ne învață un proverb latin).

(further reading: Growth vs. Fixed. One’s mindset is life shaping)

Mai toate operele de pionerat, cele care au inițiat drumuri noi în știință, au conținut greșeli, dar greșeli care nu au alterat ideea lor centrală; aceste greșeli au fost corectate ulterior, uneori chiar de către autorii operelor respective.

A.L. Cauchy, un pionier al analizei matematice moderne, a crezut că orice șir convergent de funcții continue are ca limită o funcție continuă (greșeală pentru care un student poate fi trântit azi la un examen).

A.M. Turing, creatorul conceptului modern de calculabilitate, a publicat, imediat după articolul său fundamental în această ordine de idei, un nou articol, în care venea cu anumite corectări.

N. Chomsky, cel care a revoluționat lingvistica modernă, a comis și el unele greșeli în articolul său de pionierat din 1956.

Exemplele ar putea continua la nesfărșit. Un capitol întreg al topologiei, teoria mulțimilor analitice și proiective, s-a născut dintr-o greșeală comisă de un clasic al matematicii, H. Lebesgue, într-un memoriu fundamental al său.

Aproape orice act de creativitate își are sursa în anumite greșeli. Am știut noi oare să cultivăm la tineri acest gust al libertății de a te aventura pe căi nebătătorite și de a înfrunta astfel riscul de a eșua? Oare itinerariul spre reușită este, în general, posibil, fără o sumedenie de încercări eșuate, dar din care învățăm, de cele mai multe ori, mai mult decât din succese?

Ajungem astfel la miezul problemei noastre. Pasiunea se naște din întrebări și mirări care devin o preocupare majoră și cărora vrem să le căutăm un răspuns, pornind de la rezultatele pe care alții le-au obținut în legătură cu ele. În procesul de căutare, multe încercări eșuează, dar aceste eșecuri ne ambiționează și mai mult în a recurge la noi și noi încercări. Libertatea de căutare are ceva din atributele jocului, cconceput atât în ipostaza sa de ludus (joc ce implică dificultăți practice), cât și în aceea de paidia (libertate, vivacitate); el este și joc strategic (în engleză strategic game), precum și joc care ne dă o ușoară amețeală, cum i se întâmplă copilului care se dă în scrânciob (în sensul cuvântului englezesc play).

Pasiunea creatoare este o imensă sursă de plăcere. O dată prinși în ea, e greu să ne mai putem sustrage, ea ne acaparează, ne confiscă, suntrem gata să renunțăm la o serie întreagă de alte posibile satisfacții și chiar aceasta se întâmplă cu adevărații artiștii și adevărații oameni de știință, în general cu toți cei care sunt prinși într-o pasiune.

Această renunțare la multe plăceri obișnuite ale vieții, o renunțare care se asociază de multe ori cu unele privațiuni și suferințe, este percepută de mulți oameni ca un act de sacrificiu. Oamenii de știință și artiștii sunt uneori compătimiți de mulți alți muritori, pentru modul în care se sacrifică și renunță. Dar acești alți muritori, la rândul lor, sunt compătimiți de către marii creatori, pentru faptul că nu au avut acces la satisfacția majoră a creației științifice sau artistice.”

rani-deschise-volumul-4_1_fullsizeSolomon Marcus – Răni Deschise – Volumul 4

De același autor

Advertisements

Information

This entry was posted on 28/04/2016 by in Books, Inspiring views, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: