My mind is my shelter

Felicia

Ce suntem noi? Suntem oameni care simt.

Alexandru Romano_Gone with the wind

„Ce lucru ciudat un om necunoscut. Un om necunoscut care doarme lângă tine. Îi aud răsuflarea cum i-aș auzi întreaga viață, cu procesele ei ascunse, cu palpitarea sângelui în țesuturi cu milardul de mici descompuneri și arderi ce se adună obscure ca să-l creeze și să-l mențină. (…)
Un singur om necunoscut doarme lângă mine și am senzația că e o întreagă mulțime. Nu mi-a spus nimic, nu i-am spus nimic, dar simt că nu mai am nici ce-i spune, nici ce-i ascunde.”

„Ce se întâmplă acum la Uioara este în ordinea naturală a lucrurilor. Zece ani au vorbit sondele și acum vorbesc prunii. Glasul lor vine mai de departe și de aceea era obligatoriu să se facă auzit.”

„Apele tulburi s-au limpezit în ce aveau superficial agitat și s-au tulburat mai tare în ce aveau profund furtunos. Oamenii s-au ales, ideile s-au sedimentat și ele, prostiile s-au strâns laolaltă, adevărurile au început să se precizeze. E mai multă ordine în totul. Ar fi poate timpul de scris istoria (…). Mai exact spus, „comedia umană”, nu istoria propriu-zisă, adică oamenii și gândurile lor, nu faptele goale, pe care le știu și care n-au nimic nou de revelat. Sunt convins că după ce aș da deoparte imbecilii, după ce aș face partea scandalagiilor de profesie, partea agenților provocatori, partea nu mică a lui pierde-vară și a lui gură-cască, după ce aș identifica pe rând brutalitatea, prostia și intriga, ar mai rămâne ceva care poate fi o dramă sinceră.”

„Ne vom aminti de obligațiile noastre de specie și vom trăi de-a valma, peste capul fiecăruia, strivindu-i pe unii, salvându-i pe alții, la întâmplare, reintegrați într-o ordine zoologică, din care am evadat unul câte unul. Cine știe? Poate că un teren care nu a dat decenii de-a rândul decât plante selectate, crizanteme și tuberoze, are nevoie, pentru a-și regenera forțele creatoare, de o furioasă izbucnire de buruieni, urzici, măselariță, lauri sălbatici. E timpul plantelor amare.”

„Sunt încântat de tehnica mea de a trăi. Ea constă în a cere fiecărui om exact ceea ce îți poate da. Gândește-te bine la toate dramele pe care le cunoști și vei vedea că ele pornesc, fără excepție, de la o exigență deplasată. Toată filozofia mea se reduce la un precept, pe care ți-l recomand călduros: e inutil să călărești un vițel în speranța că va deveni armăsar”

[FL – Neputința este adeseori înteleasă de om ca fiind un semn de slăbiciune și de inferioritate. Însă lebăda nu face frunze nu pentru că este slabă și inferioară.
Oamenii sunt diferiți. Situațiile sunt diferite. Omul se onorează pentru ce este, nu se judecă pentru ce nu este. De altfel, ce judecată am putea emite înainte de a fi încercat măcar să înțelegem?
Nu e vorba de exigență, ci e vorba de iubire. Pentru că nu este vorba despre “înălțimea” standardelor, ci despre funcționalitatea lor.]

„Oameni care strigă sunt destui. Tu încearcă să vorbești sau să taci.”

„- Ce suntem noi? Oameni care numără sau oameni care gândesc?
– Nici una, nici alta. Suntem oameni care simt.”

„Nu sunt făcut să fug dintr-un loc în care se dezbate ceva decisiv. Oriunde, în viață, în război, în iubire, voi rămâne să-mi împlinesc destinul.”

„Obligația noastră de a fi mereu în lume o verifică atâtea mii de ani, care știi că nu au fost cruțători. Și atunci trebuie să accepți – iată, eu accept – această alternanță de masacru și pace, care este pulsul vieții [evreiești]. Individual, fiecare [evreu] se poate întreba, cu panicî, ce are de făcut. (…)
Chestie de aranjament personal, în care intră nesfârșite dureri, desigur, dar nimic mai mult totuși decât ‘o chestie de aranjament personal’. Colectiv, însă, nu există decât o singură cale: așteptarea, supunerea la destin.
Și nu cred că asta înseamnează o dezertare din viață, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu constiința că viața continuă peste toate morțile acestea individuale, care și ele tot un fapt de viață sunt, dupa cum fapt de viață este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pamântului.”

„Să te predai ploilor și vânturilor, să te supui nopții care vine, să te pierzi în mulțimea care trece, nimic mai odihnitor. (…)
[Seara] vine? N-are decât. Dar, până va veni, îmi rămâne un lung sfârșit de zi, pentru ceea ce am iubit și încă iubesc.”

„Vei învăța iar ceea ce mereu ai de învățat și mereu ai uitat: că de oriunde poți evada, numai din tine, nu.”

Mihail Sebastian_cum am devenit huliganMihail SebastianDe două mii de ani

Extrase din același volum

Advertisements

Information

This entry was posted on 02/05/2016 by in Art, Books, Inspiring views, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: