My mind is my shelter

Felicia

Restabilește circulația vieții în spiritul tău – Marin Preda

Red Winged Traveler_Stefan Caltia

„Inima mea e copleșitoare și echilibrată în scris, în viața reală ori se ascunde, nedumerind prin ariditate, ori se revarsă uimind prin inumană bogăție.”

„În prezent am evitat cu succes deznădejdea, dar se pare că mă pândește de prin colțuri: Aurora e fermecătoare, iar eu o iubesc mai mult ca oricând; ca niciodată observ că are un corp minunat, deși același corp pe care l-am mângâiat și iubit patru ani; are un joc de expresie tulburător, mă subjugă prin amestecul de candoare și duritate; are glasul ei care întotdeauna m-a înfiorat de bucurie, excalamațiile din gât, inimitabile, unice. Oh, această singularitate, această rupere de context a ființei iubite și obsesia ei – nu există ceva mai sfâșietor când trebuie să te desparți. Iată primejdia, ea își desfășoară în fața mea toate virtuțile, pentru ca la un moment dat să le retragă brutal: ai uitat că nu-ți mai aparțin?
Ah, dar destul cu lamentările, e ceva înspăimântător cât rău poate să-și facă un om lui însuși.”

Nu ne despărțim niciodată fără un sentiment de înfrângere când știm că fugim de dragostea adevărată a cuiva; ca să ne despărțim de cineva cu inima ușoară – adică să încetăm să mai iubim pe cineva și să rămânem liberi pentru altă iubire – trebuie mai întâi să ne convingem că acel acineva nu ne mai iubește el însuși; de aceea Aurora nu va accepta ideea că eu o iubesc și va căuta să se convingă că n-o mai iubesc, va încerca chiar să mă determine să n-o mai iubesc, pentru a se putea despărți victorioasă. În această încercare a ei de a mă împinge afară de universul sentimentelor mele va consta lupta dintre noi.”

„Nesuferit e faptul că sensibilitatea mea este exagerat de promptă. În această discuție toate cuvintele spuse de Aurora devin, pentru multe ceasuri, obsesii, cu toate că ele nu conțin nicio noutate. (…)

Aurora a încetat să mai fie sursă a obsesiei, dar răul declanșat face ravagii. Îmi spun că totul va trece și totul va fi spre bine, că totul se datorește unei sensibilități căreia îi plătesc acum un tribut. În viață trebuie, din când în când, să și plătim. Da, dar e așa de rău, e atât e sfâșietor. În viața mea, până acum, am părăsit două femei și nu-mi aduc aminte să-mi fi trecut prin cap ce rău imens e să părăsești pe cineva. Se declanșează în suflet o durere, o tristețe fără marigini, care apoi acționează independent de obiect. E un focar obsesiv, pe care numai timpul îl vindecă și care uneori lasă o cicatrice sensibilă pentru foarte multă vreme. Oamenii ar trebui să învețe de mici să nu dea lovituri, fiindcă în clipa când dai lovitura creezi implicit în tine însuți condiția care te va aduce mai târziu în situația să primești, la rândul tău, o lovitură de la altcineva. Oamenii care dau lovituri sunt oameni slabi, Aurora din slăbiciune a făcut ceea ce a făcut.

Bineînțeles, una e lovitura pe care o dai apărându-te și alta e lovitura pe care o dai cu intenția de a distruge. Aurora cred că din apărare m-a lovit, căci probabil existența mea începea să o înăbușe și nu vedea cum putea să se elibereze. Ceea ce pare reprobabil e momentul ales, dar mă întreb dacă, de pildă, peste câteva luni sau un an ar fi fost mai bine. E posibil ca disperarea mea să fi fost mai mare, având în vedere faptul că fiind sănătos aș fi recepționat mult mai bine declarația. Ori, în seara declarației, eu am dormit totuși cinci ore și, dacă nu mă înșel, am și mâncat. Iar de atunci până acum n-am avut nicio noapte de insomnie și n-am scăpat nicio masă (firește că împins doar de instinct și nu pentru că aveam chef să dorm sau să mănânc). Pentru a fi apoi în armonie cu realitatea, nu trebuie să uit că aceste depresiuni sfâșietoare, de care mă plâng aici, le-am avut eu și în prima zi a ieșirii din spital, în special dimineața și seara. Probabil că s-ar fi manifestat și acum, chiar dacă Aurora n-ar fi venit cu problema ei. Ar fi fost mai ușor de suportat? Mă îndoiesc. Ba acum am un pretext, despărțirea, dar atunci n-aș fi avut niciunul, ceea ce ar fi fost mult mai groaznic. În fond, de ce n-aș avea eu comportarea mea pe care mi-am dorit-o mereu și anume cea mai profitabilă în caz de suferință din amor: să nu resping dragostea care-mi sfâșie inima pentru ființa iubită, ci s-o consum, s-o trăiesc, să fiu senin și să-mi spun: faptul că ființa iubită nu mai e proprietatea mea nu mă împiedică s-o iubesc mai departe. Firește că nu e deloc ușor de îndurat ideea pierderii ei, dar la o adică de ce să pronunțăm cuvântul pierdere? Pierdere ar fi dacă ar muri, și nici atunci. E adevărat că iubire înseamă dăruire și devotament, și dacă ființa iubită lipsește nu mai ai cum te dărui și cum fi devotat. Dar în cazul Aurorei nu e așa, ea deocamdată nu lipsește, apoi, până la despărțire mai e, apoi, nici nu știu dacă va fi sau nu despărțire și, în sfârșit, despărțirea va dura câtva timp, și după despărțire nu va apărea nicidecum un zid chinezesc între noi – toate acestea depind de mine să se petreacă astfel, cu o singură condiție: ca Aurora să nu aibă chef de răzbunări. Ori, după câte se pare, ea nu dorește conștient să-mi facă rău, fiindcă astăzi (…) i-a părut rău, mi-a spus că mă iubește și că să nu acord cuvintelor ei prea mare importanță. Asta e cheia: să nu acord cuvintelor ei o importanță exgerată, nu e realist, e o pierdere a dreptei judecăți, o slăbiciune. Nu trebuie cedat slăbiciunii, trebuie avut în vedere că, în timp ce eu sufăr aici de amor, pe pământ se petrec tragedii mari – e un lux și nu o pedeapsă suferința din amor. Iubește, dacă iubești, las-o pe ființa iubită să facă ce vrea, în general schimbă perspectiva asupra lucrurilor și raționează că ar trebui să fii fericit pur și simplu pentru că ești în viață, deși ai trăit un război mondial și nenumărate alte zguduiri sociale, unde oamenii și-au pierdut viața (Ungaria). Ai fost în Vietnam și ai fost primit cu prietenie și plăcere, ți s-a povestit biografia lui Ho Și Min, oare nu ești în stare să reflectezi puțin la toate acestea și să-ți echilibrezi sufletul obsedat? Ho Și Min a străbătut China de Sud, cu mâinile legate, pe arșită și prin ploi, prin munți și văgăuni, din închisoare în închisoare. De atâta astenie își pierduse vederea și de atâta trudă se împuținase la trup, cât un copil. În ultima închisoare, nici somnul binefăcător nu i se îngădui. Era atâta înghesuială încât trebuia să doarmă pe closet. Numai că, îndată ce ațipea, era trezit pentru a face loc să fie folosit closetul. Orb fiind, trudit și sărac și gol, flacăra idealului l-a ținut însă în viață, a venit eliberarea și a început războiul cu francezii. Ho Și Min a luat conducerea luptei de rezistență și a învins lupta i-a redat și vederea, și puterea trupească. Acum conduce jumătate din țară și e venerat și iubit în întreaga Asie. Pentru ce nu scrii nimic despre acest om? E marele tău erou, umilit și obidit cu întregul său popor, apoi învingător prin marea sa puritate spirituală. Scrie! Fă-ți datoria și toate obsesiile se vor risipi, toate lucrurile își vor avea justa lor dimensiune în afectele tale. Crezi oare în mod serios că celula ta nervoasă e inferioară celei a lui Ho Și Min? Că are mai puțină energie? Adevărul e că a ta e mai puternică, mai bine hrănită mai tânără, mai nefolosită. Vrei oare s-o uzezi doar în plăceri și obsesii? Jos obsesiile, jos frământările, jos suferința absurdă din amor. Singurătatea nu exită decât dacă pui un zid între tine și lume, între tine și natură, dacă rupi legăturile și retezi timpul exterior, rămânând doar la timpul organismului tău, care e absurd și fără sens. Restabilește circulația vieții în spiritul tău și oboseala va trebui să cedeze. Altă soluție nu există.

Sunt liniștit și împăcat cu destinul meu, care mi se pare că nu e deloc prea dramatic. Faptul că m-am îmblnăvit de oboseală și faptul că trebuie să mă despart de o femeie nu mi se pare deloc că îmi justifică lamentările. Oare ce a fi făcut eu în locul lui Anton Pavlovici [Cehov], la aceeași vârstă, lovit de o boală atât de primejdioasă la vremea aceea cum era tuberculoza? Ar trebui să-mi fie rușine pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat și mi se întâmplă. Trebuie să mă apuc de îndată de scris, chiar din seara asta, și să lucrez scrâșnind din dinți. Este intolerabil cât timp am piedut cu propria-mi persoană, câte griji și cât efort pentru vanități mărunte și satisfacții inferioare. Da, chiar de mâine să încep să lucrez și să nu mă mai opresc, chiar dacă voi simți că se clatină pământul cu mine. Pământul se va clătina și se va restabili singur, eu să nu mă clintesc și să nu dau voie obsesiilor și spaimelor să pună stâpânire pe mine. Destul cu obsesiile! Dacă în mod fizic, în carnea mea, am uitat care este sensul vieții, asta s-a petrecut din pricina infinitelor satisfacții mărunte după care am alergat în acești din urmă doi ani. A-ți face datoria –  acest cuvânt tocit de sensuri – nu înseamnă nimic altceva decât a-ți crea condițiile pentru liniștea și armonia spirituală. Satisfacțiile care se obțin după împlinirea datoriei sunt durabile și dau vieții sensul căutat, bucuria creației, liniștea și odihna, contemplarea naturii, iubirea pentru femeie. Totul gravitează în jurul gestului creator. În jurul gestului steril, această gravitație încetează, mișcarea se oprește pe loc, iar sufletul obosește și bucuria de a trăi se epuizează. Unde am putut ajunge? Cum am putut să-mi batjocoresc astfel sensibilitatea, închipuindu-mi că dispun de putere pentru a reține întotdeauna cu mine o femeie frumoasă și plină de vanități? Plătesc deșertăciunea căreia i-am slujit inutil doi ani – căci ceilalți doi au fost buni, ne-am iubit cu adevărat –  și cu asta să încheiem procesul. Altă obsesie să nu mai existe în afară de scris, altă pasiune să nu mă mai viziteze. Arta nu trădează niciodată dacă jertfești consecvent tot ce ai mai bun. Arta e singura pasiune care crește din propriul ei foc și pe care numai moartea o curmă.”

„Deci numai scrisul mă poate salva de toate, numai conversația aceasta intimă cu lumea poate să aducă uitare și seninătate în inima mea.”

Jurnal intim 1Marin Preda – Jurnal intim 1

Citește mai mult

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Information

This entry was posted on 21/05/2016 by in Books, Inspiring views, Spirituality, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: