My mind is my shelter

Felicia

Așteptam întoarcerea mamei

20160615_193710

Splendoare – Margaret Mazzantini

(extrase din carte și notele mele)

„Eu învățam stând pe jos, cu spatele lipit de peretele de la intrare, cred că am lăsat acolo un semn, asemănător celui din grajd, unde calul își lovește crupa. Era pur și simplul locul cel mai apropiat de lumea exterioară, de zgomotul vieții. Apartamentul era gol, doar în spate exista o cameră iluminată, unde călca servitoarea. Silueta unei femei care nu era mama mea. Ca o sperietoare care păzește via. Aș fi preferat să rămân singur, să accept cruda realitate a abandonului, decât înșelăciunea aia. Italia, țară de emigranți, începea pe atunci să primească primele valuri de imigranți. Când bătrâna servitoare sardă s-a întors acasă la ea, Georgette le-a deschis ușa unor somaleze, magrebiene, eritreene. M-a încredințat mirosurilor lor, zâmbetelor lor de măști africane. Eram copilul ideal pentru o servitoare străină, un trup tăcut, aproape invizibil. Se îndreptau spre spălătorie împovărate de întunecata lor nostalgie. A fost primul exercițiu uman pe care l-am făcut, să mă sufoc sub șorțurile lor în carouri, să stau deoparte în compania acelor vieți aflate la distanță de întregi civilizații. Am învățat că scândura de călcat e regatul magic al acestor vieți, căldura și monotonia gestului repetat le permite fuga de realitate, regăsesc un destin întrerupt, o casă lacustră, o mizerabilă piață de semințe și capre. Uneori îmi arătau fotografii cu copiii lor, mă uitam la mutrișoarele alea bătucite de sărăcie.

Lipit de podea, lângă ușa de la intrare, imposibil de mișcat, mă lăsam pătruns de umbre, acoperit de întuneric. Așteptam întoarcerea mamei, gleznele ei subțiri, tivul paltonului, vocea singurei femei care avea dreptul să locuiască în casa aceea și care îmi ocupa sufletul cu totul. Și chiar dacă eram supărat, nevoia de ea, însăși ideea că o voi revedea mă făcea să mă topesc în lacrimi, în tandre și deprimate gânduri de dragoste. Zăceam lângă ușă ca o coajă de ou goală, pradă unor teribile presupuneri, cu ideea fixă că ar putea să i se întâmple ceva. Fiecare pornire a ascensorului însemna o lungă pauză, o tresărire dureroasă urmată de o apnee, în care mă rugam și deveneam un șoarece docil în așteptarea unei bucățele de brânză. Oh, cunosc bine zgomotul acela de metal care frânează, de lemn care se închide lent! Mă vor urmări până la sfârșitul zilelor zgomotul vlăguit al așteptării și dreptul ei de a exista negat, interzis. Pași care par că se apropie și care apoi se îndepărtează nemilos, pătrund într-un alt loc, într-o altă familie.

Tata mă găsea așa, ghemuit, credea că felul acela al meu de a învăța pe jos, cu cărțile pe genunchi, e un sistem mental. Era dermatolog, se întorcea acasă palid, cenușiu, ca o bucată de carne fiartă, fără nicio consistență, înainta în zeama locurilor cunoscute, aprindea o lumină, își dezbrăca impermeabilul.
– Povestește-mi ceva, Guido. Ce ai făcut azi?
N-avea importanță că eu nu răspundeam. Îl urmam încurajat de prezența lui, dar era ca și cum am fi urmat împreună un cortegiu funerar, absența ei mergea în fața vieților noastre. Mâncam deseori singuri, atunci când obligațiile lui Georgette se prelugeau până seara târziu.

Mă luptam cu somnul până nu mai puteam. Apoi cădeam mort de oboseală ca un soldat împușcat. Știam că oricât ar fi fost de târziu, ea se va apleca întotdeauna deasupra patului și mă va săruta, vârându-și nasul în părul meu sau numărându-mi degetele de la o mână. Îngropat de viu în somn, visam iubirea ei care sosea prea târziu, când nu mai reușeam să mă trezesc, și plângeam de durere că nu mă puteam bucura de ea lucid, în realitate.”

20160615_194339

„-N-a căzut, l-am aruncat.
A avut o expresie absurdă, șocată.
-De ce?
Am împins ușa să-l alung.
-Nu-mi trebuie, am nevoie de spațiu. Poți să-l ții, dacă vrei.
Părea să nu știe decât să plângă de disperare sau să urle de fericire. L-am văzut pășind pe marea care se deschidea, dar l-am văzut și închizându-se în grabă, sobru și docil. Mi-a mulțumit, mi-a spus că dacă mă răzgândesc îmi va da înapoi mozaicul în orice moment. S-a împiedicat de trepte și chiar în clipa aia mă gândeam să-i dau un șut, și era ca și cum l-ar fi primit.
-De ce nu cobori cu liftul?
Dădu din cap, retrăngându-se în lumina chioară a scărilor. Aș fi vrut să-i cer ajutor.”

„Atunci mi-a venit în minte o imagine, țâșnind din linearitatea timpului, o presimțire care a dispărut înainte ca eu să pot să ajung să o descifrez. A rămas doar golul, senzația unei aruncări în apă fără brațe, un vânt care a trecut prin mine ca să se ducă să bată furios undeva departe.”

„După două zile am aruncat cortul în curte. Era singurul dar pe care-l iubisem. A nu știu câta înșelăciune. Nimeni nu m-ar fi dus vreodată într-un camping.”

„…din timiditate, din cauza unor singurătăți diferite.”

„A trecut un an în care am făcut parte din lumi diferite. Dar tocmai în anul acela de macroscopică diversitate am învățat să ne amușinăm.”

„Mă uitam după el și e una din imaginile pe care le voi purta întotdeauna cu mine, trupul acela solid și tânăr, cu capul ușor înclinat și mâna liberă inertă ca o greblă abandonată lângă o căpiță de fân. Priviți din spate, oamenii duc greutatea destinului lor, ca și cum, în partea din ei înșiși pe care n-o pot vedea s-ar înghesui toate suferințele, necazurile, speranțele individuale și cele ale tuturor generațiilor de dinainte, care parcă se înverșunează împotriva ultimului martor…”

Am strâns-o în brațe și mi-am stăpânit cu greu lacrimile. I-am șoptit că nu era deloc slabă, era extraordinar de fragilă și de tare, ca toți oamenii puternici și întelepți. Ca eroii greci din poveștile pe care i le citisem în fiecare seară. S-a prefăcut că m-a auzit, dar era singură pe o câmpie îndurerată. Călcâiul gol al lui Ahile rămas afară din apă.”

„Ceea ce spunem nu e ceea ce ascultăm. Ceea ce spunem și ascultăm e știut numai de noi.”

„Ca și cum toate trăsăturile ar fi înflorit, în fârșit, pe trupul acela masiv, grație împăcării cu sine însuși. M-am gândit cu durere că ajunsese la vârsta splendorii.”

„Respir speranța pe care și-o pun în mine, în lecțiile mele atât de îngrijite și de ușor de înțeles. Pentru că dintotdeauna am căutat să folosesc un limbaj potrivit tuturor, lent, sprințar uneori, ca să-i seduc în masă, ca să nu las în urmă nici măcar unul. Pentru că n-aș vrea să las în urmă niciuna din speranțele lor.”

„Orice viață are strada ei pe care apun becurile. Iar eu o pornisem pe ea. În spatele meu, un paracliser secera lumânări. Aș fi vrut să-mi amintesc ziua sărbătorii când toate luminile vieții se aprinseseră pentru mine, ca să-mi permită să cânt, deși n-am voce, dar nu-mi aduc aminte să fi fost cândva o asemenea zi. Doar fulgere albastre, fragile descărcări electromagnetice în vechea și plictisitoarea furtună.
Întorcându-mă acasă, priveam șirul de lumini mișcătoare și știam că viața este exact așa, un bec murdar atârnat de o funie electrică al cărei unic generator de curent e iubirea.”

„Orice om este el însuși în momentul în care încetează să mai treacă totul prin filtrul rațiunii. Nimeni nu ar trebui să mă judece fără ca să petreacă mai întâi câteva minute cu mine, în compania mirării mele.”

„A urmat o liniște gravă, dar fără gânduri, pentru că nimic nu mai era greu pentru mine. Am întors ușor capul și ne-am privit cu ochi noi, eliberați de orice văl și absolut perfecți. (..)  Era exact cum trebuia să fie, ca un refugiu, un lung tunel care ajungea direct în centrul sinelui meu și îmi trăgea tot corpul și tot ce era dincolo de trup, totul era absorbit și avea un loc precis. (…)
S-a întâmplat cu adevărat și a fost împotriva firii și aș vrea cu adevărat să știu ce e firea, ce e natura, acel întreg alcătuit din copaci și stele, din suspine terestre, din ape limpezi, geniul acela care locuiește în tine, care te face să înfrunți cu mâinile goale mâinile tale și toate forțele lumii.
Atunci a fost firea, natura noastră care a explodat găsind expresia cea mai blândă și mai binevoitoare. Ne-am găsit, asemenea vântului care ordonează lumea, o pustiește și o reface încetul cu încetul. (…)
Când am ieșit din cort, plaja era o nouă planetă. Eram pur și simplu eu, mă regăsisem pe mine însumi.”

„El mi-a trezit conștiința. Pieptul mi se deschidea ca al unui nou înger.”

„Numele meu pronunțat de el, cu vocea aceea răgușită și profundă, numele meu care se năștea în pieptul lui și-i trecea prin gât, era cel mai frumos din lume și dădea curaj nefericitului de mine, aluneca înăuntrul meu și mă definea, îmi dădea un loc și un timp și o origine sigură.”

„Să-l văd din nou e să mă regăsesc cu propria mea viață. (…) Această normalitate e incredibilă, pacea, începutul și sfârșitul.”

Binele este sigur și definit, răul e nesigur și indefinit. Repetam fraza pe care abia o citisem, care se desprindea din cerneală ca o cheie dintr-o legatură, și mi se părea destinată nouă, lui, deschizând ușa unei noi experiențe, a unei infinite posibilități. El era cel care mă definea, bun, uman. El, cel care hrănea speranța din mine.
Nu asta voiam? Să ne îndepărtăm de lumea cunoscută, de noroiul incertitudinii, ca să căutăm o viață altundeva, departe.”

“O emoționantă percepere a mea însumi, cel mai modest dintre oameni…o armonie pe care n-o simțisem niciodată atât de profundă și de apropiată de lumea înconjurătoare.”

“Totul îmi aparținea. Totul era în inima mea, sălta liber.”

„Să nu te rușinezi de călătorie.Viața, crede-mă, nu e un mănunchi de speranțe pierdute. Viața urlă și călărește în neîncetata ei splendoare.”

„Nu privi întunericul, privește-mă pe mine. Privește această splendoare.

„Iubirea mea. Iubire sfântă.

Margaret Mazzantini – Splendoare
Citește mai mult

This slideshow requires JavaScript.

Notele mele:

A nu te identifica în mod implicit cu familia ta îți dă libertatea (salvatoare) de a-ți găsi și de a-ți accepta propria identitate. Altfel poți rătăci fără să te găsești vreodată. Dacă nu te găsești nu te poți iubi. Cum și ce trăiești dacă nu te iubești?

Dacă nu înțelegi este pentru că știi. Pentru a ajunge să înțelegi e nevoie să începi prin a nu ști. Uită și află.

Să învățăm să iubim, nu să ne rușinăm.

A face parte din aceeași familie nu te face la fel cu ceilalți.

Siguranța nu e neapărat înăuntru. Pericolul nu e neapăratîn afară.

Reflexul de a agita, de a zdruncina în orice fel, în singurul fel care îți vine în minte, pentru a strica ordinea fără rost, în așa fel încât să se poată stabili ordinea cu rost. Ordinea firească și cu rost este ordinea iubirii.

Nu poți să negi iubirea, nu poți să-ți negi sinele și să rămâi în viață. De iubire poți fugi numai în moarte. Dar moartea nu există. Există numai iubirea. Din iubire și din viață nu poți fugi.

Nu stabili cine ești în funcție de cine sunt ceilalți.
Separă situația în părțile sale componente, pentru a nu le confunda între ele și, mai ales, pentru a nu vedea o singură componentă acolo unde sunt mai multe și foarte diferite.

Punctul de reper pentru identitatea ta nu se află în afara ta. Iubirea și acceptarea de sine te ajută să trăiești fără teamă, așadar fără nevoia de a ignora lumea (pentru că ești obosit) sau de a sfida lumea (pentru că ești revoltat). Ignorarea și sfidarea sunt o formă de teamă și de neiubire. Neiubirea nu funcționează. În lipsa iubirii se întâmplă neînțelegere, frică, agresivitate și atac. Iubirea este clarificatoare și lucidă. Neiubirea de sine și de ceilalți te lasă descoperit. Numai prin iubire înțelegi, accepți, ierți și știi ce ai de făcut. Așteaptă de la tine ceea ce nu poți aștepta de la ceilalți.

Să învățăm să iubim, nu să ne îndoim. Atașamentul de un anume deznodământ conduce la frică. Frica conduce la îndoială. Iubirea eliberează (neutralizează teama) și clarifică (neutralizează îndoiala).

Iubirea nu este condiționată de cum și când se împlinește.

Iubirea se trăiește.

Adevărul este singurul care funcționează. Iubirea este întotdeauna adevăr. Adevăr este numai ceea ce pornește din iubire. Adevărul nu există în afara iubirii. Iubirea nu poate fi neadevăr.

FL

Advertisements

Information

This entry was posted on 15/06/2016 by in Art, Books, Inspiring views, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: