My mind is my shelter

Felicia

Rătăcitori prin Lisabona – Philippe Besson

ratacitori-prin-lisabona_3

„Femeia se gândește la anii prin care a trecut, la călătoriile pe care nu le-a făcut, la orașele pe care nu le-a vizitat, la avioanele în care nu s-a urcat, la excursiile pe care le-a ratat. Nu are niciun regret și nu caută anume să recupereze timpul pierdut. A aflat de curând că timpul acela nu se recuperează niciodată. A simțit-o pe propria piele.”

„-Ați citit Pessoa?”
„Nu, nici pe el, nici pe vreun altul. Nu știu nimic despre literatura asta a melancoliei. Nu mă interesează, cred.”
Ar putea fi cu ușurință descumpănit de lipsa ei de curiozitate, de modul acesta un pic disprețuitor de a-și asuma ignoranța. Ar putea de asemenea să-l enerveze faptul că ea n-are dorința să-l descopere pe cel mai fin cunsocător al sufletului portughez. Dar nu se deschide în fața ei, presupunând că are motivele sale. Cine ar fi el sa le judece?
„Vă dezamăgesc poate. Fără intenție, însă. Adevărul e că nu fac prea multe alegeri. Când ești neajutorat, te duci încotro te poartă vântul”
Reține cuvântul ’neajutorat’, care îi confirmă faptul că proaspăta lui însoțitoare nu e foarte stăpână pe ea. Nu s-a înșelat prin urmare asupra stării ei. Și deduce, probabil prea repede, că între ei se stabilește o legătură de încredere. Căci ea n-ar fi folosit un asemenea cuvânt dacă nu s-ar fi simțit în siguranță. Sau poate așa e felul ei, se oferă primului venit, fără reținere, fără pudoare, nu-i pasă de ce o să creadă lumea, nu-i pasă de nimic.”

lisbon-miradouro-santa-luzia

„Și vă place Lisabona?”
„Știți, sunt o turistă nimic altceva. Presupun că văd ce vede toată lumea: tramvaiele, străzile care o iau în jos pe coline, casele de toate culorile, balcoanele din fier fojat, rufele de la ferestre, acoperișurile de țiglă înclinate, mozaicurie, zidurile răpănoase, felinarele.”
Ea enumeră. El aude enumerarea. ”

„În tăcerea inevitabilă, se aud dintr-o dată acolo, țâșnind de dincolo de ziduri, zgomotele înnăbușite de afară. Se aud claxoanele mașinilor, ce povestesc în felul lor ambuteiajele de la sfârșitul zilei, femeile și bărbații ce se întorc de la lucru, valul mareei de dimineață. Recunoști scârțâitul unui tramvai de-a lungul șinelor ruginite ce sfâșie străzile, o muzică familiară. Distingi vacarmul încăperilor dosite, barurile ce se umplu, mesele înghesuite pe terasele cafenelelor, un pahar spărgându-se pe caldarâm. Deosebești strigătele copiilor, temele de școală făcute în grabă, partidele de fotbal improvizate prin piețe la apropierea cinei. Și poate, dacă îți încordezi auzul, vei desluși rumoarea fluviului, legănarea apelor cenușii ale fluviului Tajo, chiar din josul hotelului.”

„Ar trebui zis ceva, spusă o vorbă, dar nu oricare. Poate ar fi nevoie de compasiune, de o dovadă de afecțiune, dar nu prea apăsată, o cunoaște atât de puțin, de unde să știe ce atitudine e cea mai nimerită. Sau dacă nu, să se limiteze la muțenie, la demnitatea muțeniei, pe care fiecare o interpretează în felul său.”

„Și, mai mult decât orice, e fascinat să constate în ce măsură, cu deosebire aici, seara macină tot, atacă piatra.”

lisbon-pt-60097

„E curios cum te bizui pe exiluri să îți vindece nevrozele și cât de repede ajungi să fii de acord că nu vindecă nimic. În cel mai bun caz, calmează niște nevralgii. Cu toate astea pleci, cu toate astea pleci din nou. În locurile noi, chipurile din trecut nu mai au aceleași contururi, nu mai sunt la fel de precise. Și nu îți mai amintești la orice pas momentele neînsemnate trăite împreună.”

„De fapt, niciodată nu ești liniștit cu adevărat.”

„Au intuiția că nu prea există loc de ambiguitate în relația lor, însă în același timp înțeleg că se pregătesc să înfățișeze o parte a intimității lor. De parcă ar încerca disconfortul amanților înainte ca hainele să cadă pe jos, pentru întâia oară.”

„De cele mai multe ori nu știi de ce te îndrepți înspre oameni.”

„El o ascultă, e în acea ascultare absolută, ce elimină spațiul din afară, făcându-l imaterial.”

„Există atâtea motive să devii orb.”

„Și în acest decalaj dintre două ființe, chiar și infim, în asimetria asta, chiar și ușoară, adăpostim dezastre.”

„Când mi-am dat seama, era prea târziu.”

„Există grade în suferință, dar nu concurență între suferințe.”

„Ești în noapte și, în ciuda tuturor lucrurilor, speri să revezi într-o zi lumina.”

lisbon-1450809_1920

„Mereu aceeași poveste. Mereu. Priviri ce se agață în penumbră. Trupuri ce se alătură. Cuvinte urlate în ureche pe muzica prea tare sau susurate atunci când întâlnirea se petrece la colțul unei străzi. O complicitate rapidă, fiecare știe ce așteaptă de la celălalt. Mâini puse pe șolduri. Săruturi carnivore. O rătăcire în doi, în noaptea Lisabonei. Beții. Râsete prelungite. Tăceri interminabile. Ocheade aruncate în jur. Alte săruturi, fiindcă trebuie să-ți treci timpul cu ceva.”

„Cu toate astea, ar putea spune ce culoare au ochii fetelor. Cu băieții nu are genul ăsta de amintiri.”

„Amantele lui, amanții lui, o știe, îl privesc cu un pic de dipreț, cu un pic de suficiență. Se miră câteodată de energia lui, dar sunt convinși că strălucește cu ultimele văpăi, și nu se înșală.”

„Nu își face iluzii. E perfect conștient că își pierde vremea cu oameni neinteresanți, care nu-i aduc altceva decât o plăcere facilă, rapidă, cărora nu le oferă nimic, doar o strânsoare în plus într-o noapte interminabilă. Nu se rușinează, nu mai are energia să o facă. Sau nevoia. Recunoaște că toate aceste piei mângâiate nu-i vindecă niciuna dintre nevroze, că toate aceste clipe trecătoare nu răspund la niciuna dintre întrebările lui, că toate aceste rătăciri nocturne, pline de bere și muzică, nu-i vor reda fericirea de dinainte și nu îi vor aduce nimic în schimb. Dar încă le preferă vidului absenței, și arsurii căutării. Fuga asta înainte nu-l salvează de nimic, însă îl ajută să parcurgă zilele, așteptând să îi fie mai bine. Îl doare în cot că e compătimit sau că e considerat ca un tip în derivă. A învățat să se detașeze de privirea celorlalți.”

2016-07-14-1468534633-2837288-alfamalisbonportugaledited

„Într-o fracțiune de secundă, ea se gândește la lumile din care e exclusă, la ce se urzește în afara ei, la inimile care palpită când a ei și-a încetinit periculos cursa, la viața ce continuă în timp ce ea s-a așezat pe marginea drumului, la ființele care se caută și se găsesc.”

„Nu credeam că sunteți acolo”
„Speram c-o să sunați.”

„Mereu nevoia ei de a ști, de a înțelege, de a face întunericul să dea înapoi, în așa fel încât să nu se creadă o marionetă manipulată de un neunoscut. Mereu încercarea de a se apropia de real, ca pentu a-i recunoaște întreaga importanță și a-l domina un pic. Și astfel să înceapă să-și îmblânzeazscă propria ei durere.”

„Presimte și cum clipele de fericire i se vor întoarce, cum îl vor birui, și că va ține de ei să inventeze altele noi. E fragil și nerăbdător.”

Philippe Besson – Rătăcitori prin Lisabona

Advertisements

Information

This entry was posted on 22/11/2016 by in Art, Books, Inspiring views, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: