My mind is my shelter

Felicia

Ana Barton – Pervazul lui Dumnezeu

pervazul-lui-dumnezeu_ana-barton

„[Bunica] avea 43 de ani când m-am născut și 45 de ani când am înțeles eu că ea este o ființă distinctă de mine, că ea nu sunt eu, ci altcineva. Însă, de despărțit nu ne-am despărțit niciodată și, de când ea a plecat, mie nu-mi mai este frică de moarte. Însă, odată cu plecarea ei, a început să-mi fie frică de viață.”

„Să nu-ți fie frică să fii cum ești. Să nu te dai după lume. Învață de la orice om ce-ți place la el, indiferent cine-ar fi omul ăla. Și fă lucrul ăla în felul tău, schimbă-l, ca să ți se potrivească ție. Dar să nu fii aspră, ca mine, că, uite, Florea îmi zice mereu că nu sunt diplomată. Dar la noi în familie el e diplomat. Tu să fii mai îngăduitoare cu lumea, că eu mult amar mi-am mâncat pentru că am fost iute la mânie și sabie la limbă.”

„Iubește-te pe tine. Să fii blândă cu ceilalți, dar să nu uiți niciodată de tine, că blândețea asta trebui hrănită cu ceva. Să știi când să renunți, când să spui „nu”, să ai bucurii care să fie numai ale tale, pentru tine. Că omul, orice om, dacă vede că i te dai, vrea din ce în ce mai mult, n-are saț. Dă-te de mâncare altora, dar nu toată. Păstrează și pentru tine, ca să ai mereu din ce da. Și cântă când ești singură. Bine, prost, tu cântă. Te-aude sufletul tău.”

„Oamenii care se potrivesc sunt ăia care au multe feluri de mâncare preferate în comun.”

„Bărbatul se alege după caracter. Eu așa l-am ales pe Florea, că veneau mulți, eram tânără, frumoasă, harnică și de neam bun. Erau frumoși, din familii bogate, dar n-aveau caracter.”

„Lumea se satură de căsătorie, îndeobște. Poate și datorită faptului că femeile se mărită, iar bărbații se însoară, ca s-o citez pe prietena mea, Cristina Wierschen. N-o fi chiar așa de ușor să armonizezi acțiunile astea două. Dar se mai satură și de divorțuri. Că doar nu-i la îndemână să pui capăt durerii. Iar oamenii își dau măsura tulburelui din ei tocmai la malul ăsta. Așa se face că, uneori, pentru că nu suportă tensiunea despărțirii, adică nu-i fac nici față, nici spate, despre interior chiar nu poate fi vorba, se-mpacă. E un liman obișnuit ăsta. Să-și tragă sufletele și să-și atragă iară trupurile.”

„Marcela era, la cei 37 de ani ai săi, obosită ca o țarină semănată și culeasă an după an, nelăsată vreodată să doarmă floare de câmp sau chiar buruiană nepăsătoare. Acum, că o făcuseră ăștia manager, era și mai rău. Bineînțeles că-i prezentaseră numai avantajele postului, sigur că-i vorbiseră despre marele privilegiu, meritat, de altfel, de a fi promovată, dar nici o vorbă n-au zis despre faptul că, pentru a face față noilor responsabilități, ar trebui să mai cloneze vreo patru marcele. Și cu ea, cinci. Dar nici Marcela nu era proastă, știa ea bine că, acceptând, o să-nceapă să trăiască într-un turbion. Mihai, bărbatul ei, n-a zis mare lucru. A îngăimat el acolo niște felicitări, i-a luat un braț cu flori și o sticlă cu vin și i-a spus că o să fie vai de curul ei.”

„Așa l-am pomenit, în fața bisericii, crescut pe marginea șanțului. Era un dud bătrân încă de când eram eu copil. Înalt și gros, noduros nevoie mare, cu niște sucituri și niște încovoieri de jurai c-a fost mare dansator în tinerețe și-a supărat vreo vrăjitoare care l-a transformat din om în pom. A fost primul copac pe care mi-am încercat puterile de cățarare și singurul care nu m-a trântit niciodată. Poate de aia l-am iubit neîntrerupt, poate de-aia  îl iubesc și acum. Și pe el, și pe semenii lui.”

„Multe feluri de dulcețuri odihneau în sobele de teracotă. De gutui, de pere, de căpșune, de caise, de piersici, de nuci verzi și de trandafiri cățărători. Își duceau viețile scurte în borcane înalte, de sticlă, cu model fagure. Numai magiunul trăia în oale enorme, brune, de pământ, smălțuite frumos și pictate cu câte-o floare albastră.
Bunica le ascundea pe toate de noi și spera în fiecare an că le va veni rândul să fie desfăcute abia în iarnă. Prea puține apucau însă zăpezile cele mari. ”

„74 făcuse în august și-nțelesese că e singur. Tot atunci i se arătase și de ce. Din cauza războiului. Într-un fel, el, Anton Vergoci, nu ieșise niciodată din război.  După ce se-ntorsese de pe front, nu-și găsise niciodată curajul vreunui plan de viață. Trăia tot acolo. Uneori pornea la atac, alteori întorcea armele. Când mai repede, când mai spontan, când mai încet, premeditat. El cu sine. De ce să fi trimis și pe altcineva pe front? Însă acum era august, era bătrân și se dusese la mare. De ziua lui. Avea mașină, așa c-o pornise de-a lungul plajei, până găsise un sat și crezuse c-o să poată fi singur acolo. Două-trei zile. Cât să reziști la soare la vârsta asta? Dar nu fusese deloc așa. Din prima seară văzuse fata cu părul roșu și cu pistrui mărunți pe tot corpul. Venise la el, cică să stea de vorbă, și sfârșiseră noaptea în același cort. De dimineață, lui Anton i-a fost limpede că e-ndrăgostit. „Poate o fi un semn de moarte, altfel cum să mă-ndrăgostesc abia acum?”

„Și dacă ai face, în loc de transfer de durere incandescentă, transfer de lumină? Uite, e oarecum simplu, dar nu e ușor.”

Ana Barton – Pervazul lui Dumnezeu

Ana Barton – elefant.ro

Advertisements

Information

This entry was posted on 14/01/2017 by in Books, Inspiring views, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: