My mind is my shelter

Felicia

Mă uit în jur și mă întreb foarte mult: „De ce?” Mă ajută să nu discriminez și să nu mai simt încrâncenare. M-am hrănit mult făcând bine.

patrick-braila

“Așa m‑am pomenit. N‑a fost niciodată vorba să aflu ceva despre mine. Așa m‑am perceput întotdeauna – băiat.”

*

„M‑am hrănit mult făcând bine. Fie că am stat câteva ore în gară cu o bătrână care pierduse trenul, fie că am făcut un ONG cu niște puști de liceu în Severin – am făcut seri de film, campanii de donare de sânge și alimente. Minimul ca să supraviețuiesc.
Toată șmecheria e să transformi cel mai dureros lucru despre tine în cel mai bun.”

*

„Prefer să aleg cu grijă ușile pe care trebuie să le deschid. Medicii au fost ușile la care, dacă nu se răspundea din prima, nu mai insistam. Ai mei au fost ușa la care, oricât de mult ar trebui să bat, trebuie să se deschidă.”

*

„să‑mi găsesc traiectoria, să răsuflu și să zic: Hai să pornim pe poteca asta. Ca‑n poezia lui Robert Frost, The Road Not Taken. Asta cred că înseamnă să fii trans. Să alegi să mergi pe poteca cea mai puțin umblată.”

*

„Mă uit în jur și mă întreb foarte mult: De ce? Mă ajută să nu discriminez și să nu mai simt încrâncenare. Mi‑e mult mai ușor să înțeleg o atitudine homofobă, sau transfobă, sau rasistă, pentru că îi găsesc răspuns în parcursul omului respectiv. Cât timp înțelegi niște tipare sociale și că atitudinea și părerile de acum sunt aproape în totalitate învățate și dobândite, renunți la orice sentiment negativ și nu condamni oamenii, ci încerci să ajungi la ei.”

„OK, uitați, eu pe fiecare om pe care îl întâlnesc îl invit să nu gândească în termeni de ură, ci să‑și pună în primul rând întrebarea: De ce? De ce cred că e așa? Și ce înseamnă că e așa? Și, de fapt, omul ăla face ceva rău în jur? Și eu, în experiența mea, cum am crescut și cum am învățat? Dacă credeți că văzând încă niște filme sau gândindu‑vă la cele pe care le‑ați văzut puteți să vă întrebați întrebări de genul ăsta, eu consider că mi‑am făcut treaba și vă mulțumesc că ați fost.”

„Cred că majoritatea oamenilor au nevoie de un barem, de niște reguli, de niște limite. Nu au obișnuința să‑și pună întrebări – despre ei, în primul rând. Și atunci, iau lucrurile ca atare. Am citit recent despre un studiu în care unor oameni li s‑au dat să asculte niște plânsete de bebeluși. Automat, ei au considerat că dacă plânsetul e puțin mai ascuțit aparține unei fetițe și, altfel, aparține unui băiețel. De când te naști începe catalogarea feminin‑masculin.
Ajungem la etichete. Mie nu‑mi prea plac cuvintele. Dar înțeleg că sunt esențiale în toate demersurile, de orice fel. Cuvintele devin etichete când sunt folosite în sens peiorativ. Până atunci, sunt termeni cu care poți să te asociezi sau să asociezi pe cineva și e absolut OK, cât timp le folosești cu mintea deschisă, cu respect, cu cât de multă înțelegere. E vorba de atenție și de empatie. Se aplică la orice.
Etichetele nu dispar, doar se divid – și, în cazul ideal, se divid atât de mult încât nu mai există. E ce e. Te gândești că nu poți descrie un om prin 50 de etichete care toate i se potrivesc, așa că îl lași să fie. Dar nu știu dacă vom ajunge vreodată acolo.”

*

„Am înțeles inclusiv cum e să ai privilegiul bărbatului alb. Când mă duc la magazin, sunt tănticile alea care se bucură și chicotesc că sunt drăguț cu ele. Înainte nu erau la fel de drăguțe, cu toate că eu eram. Și eu știu că ele mă văd bărbat, le dau drăgălășenia asta și cu o notă masculină, și cu o siguranță în plus. Când interacționez cu bărbați, simt că se comportă cu mine ca și cu un alt bărbat, mă pun pe același nivel. Înainte, abordau atitudinea aia masculină: Hai că te rezolv eu.
Și tranziția e mai puțin acceptată la femeile trans decât la bărbații trans. „Un bărbat machiat” aduce ofensă primului loc din piramida lumii ăsteia. Tu renunți să fii unul de‑al nostru? Pe când noi către aia tindem și suntem mai acceptați. Pe lângă faptul că fizic tranziția e mai ușoară, datorită testosteronului – suntem noi mai scunzi, dar e OK.
Eu, simțindu‑mă bărbat dintotdeauna, discriminarea nu m‑a afectat ca pe o femeie cisgender. Când eram mai religios, prin generală, mă duceam duminica la biserică. Uneori se întâmpla ca lumea să mă confunde cu un băiat, alteori, nu. În funcție de asta, eram împins în față la miruit, cu bărbații, sau lăsat în spate cu femeile. Și știu sigur că m‑am simțit foarte mișto când o femeie m‑a trimis în față. Mă întrebam cum de bărbații sunt primii, mi se părea aberant că femeile nu au voie în altar, dar nu am resimțit discriminarea.
Acum, mă și folosesc de privilegiul ăsta, dar în aceeași măsură când am ocazia trag semnale de alarmă. 28 de ani am trăit perceput ca celălalt gen – știu niște lucruri și mă folosesc de asta. În timp ce sunt un bărbat alb, de clasă mijlocie. Dacă nu aș fi fost trans – și când zic asta, mă refer la dacă aș fi fost un bărbat cisgender, niciodată dacă aș fi fost o femeie cis –, aș fi fost mult mai în urmă decât sunt acum. Fiindcă nu m‑ar fi provocat nimic să înot, să trag, să caut.”

*

„Și cu filmul, și cu activismul, asta îmi doresc foarte tare: să ajung la ei. Să știe că o să fie bine, că poate să fie bine, e în puterea lor. Și că nu sunt singuri, asta e important să știe. Fiindcă suntem așa, ca niște sate rispite pe munte.
Din păcate, cred că noi trebuie să ducem și povara asta, cea de a‑i împăca pe cei dragi cu existența noastră. Trebuie să fim atât de puternici încât să ne asumăm și asta. Unii nu sunt și se rup de familie – înțeleg, nu pot, nu vor. Dar măcar trebuie încercat fiindcă așa se schimbă. Venind cu deschidere, cu răbdare, disponibilitate de a‑ți lua multă tensiune. Să rămâi acolo și să tot spui și să arăți și să fii. Să fii și să le spui că e bine.”

*

„Există un moment care redă frica oricărui părinte legată de copiii lui și de bătrânețile lui. Frica că vor rămâne singuri și că pentru ce au muncit toată viața și ce au iubit toată viața nu va fi acolo la finalul vieții lor.
Mi‑a zis odată: „Când plecați, mi se rupe sufletul, o bucată din mine pleacă”.
Aș vrea să înțeleagă că tiparul ăsta, pe care i l‑au aplicat și ei bunicii mei, nu e sănătos. Cana de apă de la bătrânețe. Nu fiindcă ne‑am gândi să nu fim acolo când ei o să fie bătrâni. Ci că ei trebuie să pună pe primul plan faptul că noi suntem indivizi separați și să ne trateze ca atare.”

*

„Întâlnesc oameni care, chiar dacă mă cunosc acum, așa cum mă vezi și tu, îmi pun întrebări de genul: „De ce n‑ai vrut să fii o fată mai băiețoasă?”.
Trebuie să explic cine sunt și ce sunt pentru că nu se poate să luăm lucrurile ca atare. Cu toate că arăt cum arăt și mă prezint așa. Trebuie să mă justific, să tot povestesc și să tot explic și e obositor. Trebuie să anticipez, să plec din casă setat într‑un anume fel și e obositor. Trebuie să‑mi asum chestia asta, face parte din munca mea de activist – și e o muncă de durată.”

*

“Am învățat, nu de mult timp, că nu am cum să neg ce am fost doar pentru că nu mi‑a plăcut. Și că, de fapt, tocmai că nu mi‑a plăcut e baza identității ăsteia noi, în care nu neg și nu uit ci mă dezvolt din ce am fost.
E un rollercoaster la care mi‑am luat bilet singur, de la o casă unde nu era nimeni, m‑am urcat într‑un trenuleț în care nu era nimeni, nu mi‑a zis nimeni unde să bag biletul și nici cum să‑mi prind centura de siguranță, eu am apăsat pe buton. Hai!
Spre asta tind, să‑mi ordonez haosul și să‑l pot gestiona. Dar nu aș vrea să fiu nimeni altcineva, niciunde altundeva, făcând nimic altceva.”

Patrick Brăila

Pieptiș

Poveste publicată în DoR #24: „Feminin/Masculin”.

Advertisements

Information

This entry was posted on 15/02/2017 by in Inspiring views, Spirituality, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: