My mind is my shelter

Felicia

“După o îndelungată carieră, găsesc în flacăra entuziasmului meu cea mai sigură confirmare și cea mai bună răsplată.” – Amintirile lui George Enescu – Bernard Gavoty

amintirile-lui-george-enescu

„Anii petrecuți la țară mi-au lăsat cele mai frumoase amintiri: doar am crescut în aer liber, în mijlocul animalelor și plantelor, având sub ochi nesfârșite lanuri de grâu, de orz, de ovăz și de porumb. (…) Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. ”

„Muzica face parte din primele mele amintiri. Nu au existat niciodată hotare între mine și arta mea.”

O vorbă de înțelegere despre una din lucrările mele îmi face cu mult mai multă plăcere decât laude ditirambice  asupra artei mele de interpret.”

„ Când mă aflu pe scenă mă trudesc să uit că sunt acolo, mă strămut cu gândul, evadez…Este starea de spirit a unui om care trăiește veșnic într-un fel de visare trează. În orice clipă din viață am visat muzică. Evident, aceasta se datorește firii mele, dar și activității mele de compozitor. Dacă un artist, orice s-ar întâmpla, nu urmărește zi și noapte o himeră, fie ploaie, fie vânt, nu va putea niciodată să făurească ceva. [„Țelul unui artist trebuie să fie acela de a visa cu folos, de a-și îndruma închipuirea într-o direcție anumită.” – George Enescu]
Am fost fericit să aflu că în anumite împrejurări am dăruit celorlalți puțină bucurie – pe care nu întotdeauna am împărtășit-o. Gândul acesta mă liniștește și mă mângâie.”

„Cei care vor deduce, din ceea ce am scris, că nu-mi iubesc arta se vor înșela. Iubesc și vioara, cu condiția să nu fie doar un pretext de virtuozitate. Îmi place și scena, atunci când nu apar pe ea executanți lipsiți de personalitate.”

„Trăim astăzi sub semnul perfecțiunii. În fiecare seară ni se cere o sonată cântată fără greșeală, fără nicio notă falsă, așa cum ai cere în februarie un ciorchine de struguri proaspăt, fără niciun bob stricat; într-un caz, ca și într-altul, aceasta înseamnă miracolul frigului artificial. Or, perfecțiunea ce pasionează pe atâția oameni, pe mine nu mă interesează. Ceea ce importă în artă este să vibrezi tu însuți și să faci și pe alții să vibreze.”

„Ah! ce bine ar fi dacă spectatorii ar consimți să fie auditori! Dar nu, ei merg la concert – ca și la circ – pentru a asista la ceva senzațional. După cum spunea în glumă Debussy: „Publicul speră întotdeauna că se va întâmpla ceva uimitor; X va cânta din vioară cu Y urcat pe umeri, sau Z își va termina piesa apucând pianul între dinți!…” Și, din păcate, așa este.”

„Nu mi se pare cu putință ca un interpret să poată lucra, cuminte, opt ore pe zi, iar seara, pe scenă, să fie pătruns de elanul plin de dorință care transfigurează muzica. Între robia muncii zilnice și necesitatea de a se elibera de orice servitudine mi se pare că este o adevărată incompatibilitate. Trebuie să alegi. Eu am ales!

„Ședințele de înregistrări mi-au fost întotdeauna nesuferite din pricina greșelilor ce rămân imprimate pentru vecie sau a obligației de a relua o față a discului, din cauza unei erori tehnice, cu toate că din punct de vedere interpretativ este pe deplin satisfăcătoare. Mereu obsesia reușitei științifice! Respect știința, dar iubesc arta!

A reda numai notele și a cânta cu strictețe textul – ce poate căpăta semnificații atât de diferite după felul cum este interpretat – înseamnă să te mulțumești cu prea puțin.

„Eu personal nu am avut timp să mă ocup de luterie. Am avut un Stradivarius al cărui sunet nu-mi plăcea; l-am schimbat cu un Guarnerius pe care îl mai am încă. Mai am de asemenea o vioară modernă, construită de Paul Kaul, care sună minunat. Unicul lucru pe care-l pretind unei viori este să sune. În rest mă descurc singur.

agnus-dei

„Când execut partea a treia a Sonatei (Recitativo-Fantasia) șoptesc cuvintele care mi se pare că li se potrivește această muzică dumnezeiască: „Agnus Dei, qui tollis peccata mundi…”
Exaltare, fără îndoială; însă e o exaltare pe care nu o ascund, fiindcă, după o îndelungată carieră, găsesc în flacăra entuziasmului meu cea mai sigură confirmare și cea mai bună răsplată.

enescu_compozitie

Dintre toate activitățile spirituale, compoziția este cea mai tainică, iar în esența ei, cea mai apropiată naturii umane. Dacă aș fi fost nu numai muzician, ci și pictor și literat, aș fi șovăit între mai multe moduri de exprimare, însă cum nu am decât un singur grai – muzica – mă străduiesc să mă exprim prin el.”

Pentru cel care simte, ca un imbold, necesitatea de a-și exterioriza sentimentele, singurul mod de a izbuti să pătrundă până în adâncul emoției sale este muzica. Să pătrundă, da, însă nu întotdeauna să o poată exprima. Or – după cum am mai spus – natura mea mă îndeamnă spre o visare continuă, spre o trândăvie plină de voluptate; riscam astfel să confund visarea cu concentrarea – două stări foarte deosebite, una stearpă și cealaltă rodnică. Țelul unui artist trebuie să fie acela de a visa cu folos, de a-și îndruma închipuirea într-o direcție anumită. (…) Port în mine un vis permanent: simt, zi și noapte, în inima mea un freamăt neîntrerupt. Deci, profesiunea mea de virtuoz, chiar dacă mi-a răpit un timp prețios, nu  adăunat chemării mele de compozitor și frecventele mele călătorii nu au întrerupt solitara mea meditație. Dar, vai! aptitudinea mea de a mă concentra nu -a făcut vreodată să cred că am ajuns la perfecțiune!

„În primul rând, vreau să se știe că dorința mea este să compun fără încetare. Această dorință este nedeslușită la început, mai cu seamă când e vorba de muzică pură, fără vreun program precis.”

„Profanii adaugă o prea mare și neîntemeiată importanță temei, sau motivului conducător. Ei socotesc tema ca o sămânță care, aruncată în pământ și udată, va da neapărat naștere unei plante sau unui arbore. (…) Adesea tema nu este un punct de plecare, ci o încununare a efortului creator. Când ești în posesia temei, ai o bază și lucrarea este schițată; însă crearea ei este încă îndepărtată, drumul este lung și învăluit în ceață.”

Încep prin a simți o nevoie confuză de a scrie. Dar ce? Asta este altă întrebare. Și sub ce formă? Altă problemă. Mă încumet la întâmplare, dibuiesc, fac sondaje în gol, îniante de a găsi ceva solid. Uneori am impresia că învârtesc, de ici, de colo, niște butoane de radio, pentru a putea pătrunde în ceea ce se petrece dincolo. Pe măsură ce mă năpădesc ideile fac însemnări, multe însemnări, o grămadă întreagă de însemnări (…)
Dar ce muncă de ocnaș! Rad și șterg mai mult decât scriu și mai cu seamă aștept…ascult… S-ar părea că o făptură străină de mine și totuși destul de apropiată îmi propune, una după alta, mai multe soluții. Iar eu, eu sunt arbitrul, aleg, încerc toate aceste diferite versiuni, pentru ca să le verific forma. Din clipa în care începe ceea ce eu numesc „triturare armonică”, adică stadiul rudimentar al redactării, sunt salvat. Cel puțin, știu ce am de făcut.”

A scrie un poem nu este o activitate intelectuală, ci mai curând senzorială – care poate fi asemuită cu darul descoperitorului de izvoare. Un muzician compune asemeni poetului; ca și el, caută – dibuind cuvinte, silindu-le pe cele mai bune, printr-un fel de incantație, să iasă din ascunzișul lor.

„Prea frumosul te obosește repede.”

Când compun, nu simt nevoia – ca unii confrați ai mei – să-mi înviorez spiritul dimineața, înainte de a începe să lucrez…pentru că eu nu mă opresc niociodată. Nicio întrerupere în visul meu interior; lucrez la masa mea ca să-l fac mai limpede și să-i netezesc forma. Iar când caut culoarea, mă așez la pian: în felul acesta orchestrez singur, cântând.”

*

Lucrez încet și în taină, mergând până într-acolo încât ascund și celor mai apropiați schițele mele, pe care, de altfel, nimeni nu vrea să mi le sustragă.

Sunt chinuit de scrupule, dar nu știu ce este deznădejea, căci sunt prea umil pentru a-mi îngădui luxul de a fi denădăjduit.

Muncesc cu trudă și cu bucurie. Ați văzut probabil și dumneavoastră unele femei sleite de puteri, gata să se prăbușească, care duc în brațe prunci dolofani, bine hrăniți cu lapte; ele sunt totuși fericite. Cu mine este aproape același lucru.

Nu sunt niciodată mulțumit. Niciodată. Dacă s-ar întâmpla într-o zi să fiu total mulțumit, aș înceta pe dată să mai compun, pentru a eterniza această clipă minunată.

*

Unui compozitor tânăr, care ar veni să-mi ceară un sfat, i-aș spune:

Fii dumneata însuți. Nu trăi cu teama că vecinul îți este sau nu superior. Dacă ai ceva de spus, spune așa cum poți – și va fi bine! Dacă n-ai nimic de spus, atunci taci – nici asta nu va fi rău.
Să nu te frământe noțiunea progresului artistic. În materie de artă progresezi numai înaintând foarte încet.
Nu căuta un limbaj nou, ci întrebuințează-l pe al dumitale, adică acela care-ți dă posibilitatea de a exprima exact ce ai de spus. Originalitatea se obține numai atunci când nu o cauți.
Scrie muzică, nu scrie despre muzică. Nu fii în același timp și creator și teoretician. În afară de Wagner, nimeni nu a reușit încă să stăpânească bine amândouă meșteșugurile. Nu publica niciodată o sonată și un volum cu explicații la ea; vei da în mod fatal impresia că acesta din urmă caută să apere lucrarea și, de cele mai multe ori, ambele vor fi neizbutite.
Într-un cuvânt, fă-ți meșteșugul în tăcere.”

*

„Ce însemnătate mai are pentru mine veselia, când am cunoscut tot ceea ce am vrut să cunosc: bucuria strădaniei și plăcerea de a crea? Ajungând la liman privesc în urmă oceanul vieții: valurile se pierd în depărtări și nu mai rămâne decât o oglindă lucie care răsfrânge cerul – cerul meu: muzica.

„Nu-mi trebuie prea multă lumină și nici prea multă frumusețe. Eu, care eram atât de sensibil la tot ceea ce-mi dăruia universul ca neprevăzut, putere și culoare, nu mai doresc decât un singur lucru pe lume: să traduc până în ceasul din urmă ceea ce freamătă în mine, să storc până la ultima picătură sucul fructului sălbatic pe care unii l-au copt. Atâta vreme cât trăiesc, vreau să cânt. Visez fără încetare, ascult fără a înțelege, compun, desprinzându-mă de realitate. Viața este un vis și visul este toată viața mea.”

„Vreți să știți dacă citesc? Nu, deloc. Puțină proză. Foarte puțină poezie. Vă miră lucrul acesta?  Lumea crede că un muzician care se respectă trebuie să știe să-și pună gândurile în rime. Ce eroare! O artă este prin ea însăși o lume închisă, un templu magic, în care nu simți nici nerăbdare, nici dorință de a evada. De ce să caut la Hugo ceea ce găsesc la Beethoven? Fac o excepție pentru Musset, pentru că inspirația lui curge ca dintr-un izvor și că nefericiți ca mine, care nu pot desprinde un măr decât urcându-se în pom, privesc uimiți la cel care, fără a se osteni, primește o grindină de fructe ce-i cad în poală. Dorim întotdeauna ceea ce nu avem. Piticul visează uriași, iar eu admir la alții ușurința de care nu am avut parte.

Nu mă plictisesc niciodată, decât în prezența anumitor persoane. Nu-mi lipsește nimic: posed comori întregi. (…) Acolo, într-un colț al singurei mele camere – salon, sufragerie, cameră de lucru, dormitor – se găsește colecția, aproape completă, a operelor lui Bach, câteva partituri de Wagner, Pelléas, Ariana și Barbă-Albastră și încă altele.Vedeți cât sunt de bogat? Cu câte m-a copleșit soarta? Dar orânduirea și legea omenirii cer ca cel bogat să plătească și eu cred că am plătit, căci mi-am servit arta sau, mai bine zis, credința mea, cu cea mai desăvârșită venerație.”

Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv, ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-l adorăm. Mă înspăimântă, însă, mulțimea și varietatea căilor pe care le urmează oamenii, pentru a ajunge până la el. Anumite credințe mi se par amare, pline de deznădejde; astfel, Misa lui Ernest Bloch se termină lăsându-ți o impresie de neant, în timp ce liturghia catolică care o încheiere glorioasă, plină de iubire și frumusețe.”

„Deoarece tot sunt pe calea mărturisirii gusturilor și credințelor mele, vreau cel puțin să mă spovedesc în totul. Înainte de a termina voi fi drept cu mine, mărturisind că nu am căutat gloria și deșertăciunile ei. Când suntem copii, părinții noștri ne dăruiesc un cerc. Mai târziu, o femeie ne pune în deget un inel de aur, iar pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii ne oferă o cunună cu lauri. Jucării – rotunde toate – …simple jucării! Eu nu am dorit decât inelul de aur.
S-a sfârșit…”

enescu_semnatura

Amintirile lui George Enescu – Bernard Gavoty – târgulcărții.ro.

Advertisements

Information

This entry was posted on 16/02/2017 by in Books, Inspiring views, Interests, Spirituality.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: