My mind is my shelter

Felicia

Scrisori imaginare – Octavian Paler

helmut-westhoff-portrait-of-rainer-maria-rilke-1901

Scrisoare domnului Rilke

„Despre adevărata singurătate nu vorbim decât în șoaptă. Nu putem ține conferințe publice despre ea. De altfel, ce mai înseamnă o singurătate trâmbițată? Nu voi recunoaște decât în fața mea că sunt singur. Și uneori prefer să mi-o ascund și mie. Sunt destui cei care și-au făcut o profesie din a studia și a descrie raporturile lor cu singurătatea devenind, dacă nu amanții ei, preoții ei; sau cei care se duc în deșert pentru a striga „Iată cât sunt de singur!”, ca și cum ar merita elogii pentru singurătatea lor. Nu e nevoie să le sporim rândurile acestor, să-i numesc solitari? Ei se deplâng în oglindă cu gândul de a trage de aici toate foloasele, în timp ce adevărata singurătate ne ferește de ridicol. Ea nu are decât rar nevoie de vorbe. Și, uneori, nu mai are nevoie nici de regrete. Am învățat asta de la dumneavoastră, domnule Rilke. N-ați spus că singurul curaj care ni se pretinde este să socotim că totul trebuie să fie posibil? Că viața are întotdeauna dreptate, oricum am lua-o, și că, existând pericole, trebuie să încercăm să le iubim? Pe de altă parte, sunt atâția palavragii „sociabili” pe lume, încât ceilalți abia mai reușesc să-și facă mărturisirile sau să spere că vor fi auziți. Și totuși, au datoria să încerce. (…)

…dumneavoastră ați făcut parte dintre cei care în mijlocul melancoliilor nu se dau bătuți și le transformă în oaze roditoare. Numai cu un asemenea scop singurătatea ne poate fi de folos. (…)

…singurătatea e lipsită de modestie atunci când în loc să urmărească în tăcere un adevăr își extinde din orgoliu imperiul. Nu mai e mult și va pretinde să devină patrie. Trebuie să ne întoarcem, de aceea, la timp, să nu ne rătăcim de izvorul care murmură în noi. (…)

Adevărații profeți nu s-au dus în deșert pentru a fugi de lume, ci pentru a anunța acolo o lume nouă. O singurătate bazată nu pe renunțări, ci pe speranțe, nu arde drumurile spre lume, ci caută în tăcere pe cel mai adevărat; o tăcere în care, de altfel, palpită toate cuvintele care dau vieții un sens.

Căci a nu mai fi singur înseamnă, poate, a ști să te dăruiești. A ști să renunți la trufia de a te considera cel mai important adevăr al lumii. Rostul singurătății e să ne pregătească pentru această iubire, s-o visăm și să ajungem la ea prin puterile noastre și în cunoștință de cauză, cunoscând ce vrem să negăm. Turnul de fildeș e o invenție a culturii, dar tot cultura are datoria să-l surpe după ce a privit lumea din el. Altfel, cultura, în loc să unească oamenii, i-ar separa. Și nu asta e misiunea ei. Dimpotrivă, datoria ei e să schimbe chiar singurătatea în valoare. Să ne dea încredere că putem lupta împotriva singurătății fără să pălăvrăgim despre slăbiciunile ei și fără să trecem de partea celor care confundă adevărul cu zgomotul.  (…) N-am nici o îndoială că doar cu ajutorul culturii vom reuși să fim cu adevărat solidari, așa cum nu mai am nici o îndoială că, de fapt, nu poate exista dilemă între „solitar” și „solidar”. Aici nu există decât un singur drum. Drumul care duce înspre noi înșine duce în mod obligatoriu și spre ceilalți. Altfel nu se poate. Drumul care ne depărtează de lume ne depărtează și de noi înșine. Am nevoie să cred în mine, domnule Rilke, dar știu că nu voi putea ajunge acolo unde să fiu eu însumi decât fiind solidar cu cei care iubesc aceleași lucruri care și mine. Nu putem trăi singuri și toată singurătatea mea nu m-a învățat decât să caut, chiar înlăuntrul ei, începutul unei adevărate solidarități. Există oameni singuri, dar nu există omul singur.”

Oscar_Wilde_by_Napoleon_Sarony

Scrisoare domnului Wilde

„Dar adevărul trebuie să fie neapărat durerea și sângele? Coridoarele închisorii din Reading și nefericirea de a constata că te-ai înșelat slujind numai frumosul? Poate n-are rost să facem ierarhii când e vorba de fericire și de adevăr. Însă albastrul lui Fra Angelico merită mai multă atenție decât toate crimele care s-au săvârșit sub el. De ce-aș reproșa acestui cer faptul că e prea curat? De ce-ar trebui ca, zgâriindu-l cu unghia, să curgă sânge și, dacă nu, să-l contestăm? De ce n-aș vedea în albastrul lui Fra Angelico nu numai o dovadă de naivitate, ci și un protest împotriva celor care au degradat puritatea? Din aceleași motive din care e stupidă orice ironie la adresa lui Don Quijote, nu voi înceta să iubesc acest albastru, chiar dacă el nu face decât să-mi aducă aminte cât de departe sunt de liniștea lui.”

Lucian-Blaga

Scrisoare domnului Blaga

„Iubire? Singurătate? Înțelepciune? Ce nevoie mai am de noțiuni aici unde inima are propriul ei limbaj? Și unde iubirea, singurătatea și înțelepciunea se amestecă într-o stare de spirit pentru care nu există cuvinte? Lângă munții aceștia simt că m-aș putea naște din propriul meu nume, ca zeul egiptean despre care vorbiți undeva.

Am colindat multe locuri din lume și nicăieri nu m-am simțit în întregime eu însumi. Uneori, nici nu-mi dădeam seama ce-mi lipsea. Dar de câte ori mă întorc aici mi se lămuresc toate. Mă scutur de vanități, iar dragostea arde în mine ca lumina amiezii, singură, fără martori și fără pretenții de înțelepciune. Fiecare drum pe care-l fac aici e într-un fel și o lecție de modestie. Nu însemn nimic mai mult decât inima mea.

Dar nici mai puțin. Și găsesc astfel o consolare chiar în ceea ce mă simplifică. Hotelurile prin care am dormit, gările al căror fum l-am respirat sunt undeva departe, într-o altă lume. Acolo aveam nevoie, desigur, de cuvinte. Și-l condamnam pe Chamfort că vroia să renunțe la ele. Uitasem că există un loc unde, din alte motive, chiar contrarii, nu-mi mai rămâne decât această melancolie în care se amestecă toate luminile și umbrele din viața mea.

Aveam optsprezece ani când v-am cunoscut într-un sat vecin. Veneați acolo vara. Pentru cei care vă vedeam duminica după-amiză amestecat printre oamenii ce urmăreau hora, bărbatul tăcut, zăvorât într-o liniște aproape minerală, care privea, poate, altceva decât noi, reprezenta poezia. Îi citisem cărțile și credeam că ele nu aveau secrete pentru noi, adolescenții care amestecam poezia cu entuziasmul încă naiv al tinereții noastre. Aveam întreg viitorul în față, eram preocupați numai de el și nu eram pregătiți să înțelegem prea bine sensul unei ore când sângele se trage din noi înapoi în părinți, deși bănuiam aici un adevăr grav.

Ardeam de nerăbdare să vă împărtășim părerile noastre și să vă punem întrebări. Dacă n-am îndrăznit, a fost din pricina tăcerii care vă înconjura, ca o aureolă posomorâtă. Nu v-am auzit niciodată vorbind în duminicile acelea. Priveați hora și tăceați. În zadar pândeam un prilej care să vă scoată din această muțenie. Nici un cuvânt. Care și cum ați fi bănuit nerăbdarea care ardea în noi și v-ați fi gândit că tăcerea poate fi în anumite împrejurări un pedagog mult mai eficient. Trebuia să învățăm mai întâi să nu ne grăbim. Să lăspm timp semințelor să rodească și să nu năvălim noaptea în livezile abia înflorite pentru a le scutura.

Înainte de a pricepe ce este tăcerea, am învățat astfel s-o respect. După aceea, mi-a fost mai ușor să-mi pun întrebări în legătură cu ea. Ceva mă apăra de aroganța zgomotoasă. Și ce înțelepciune mai dificilă puteam râvni la optsprezece ani decât aceea de a nu disprețui tăcerea? Cuvintele îmi stăteau toate la îndemână. Ceea ce îmi lipsea era răbdarea de a asculta ce se întâmplă între ele. (…)

După atâția ani, tăcerea aceea mă urmărește încă. Și descopăr în ea ceea ce căutam atunci, poate, fără să știu. Același lucru pe care-l descopăr în umbra acestor munți răbdători și îngândurați, unde dacă ținem neapărat de cuvinte le putem folosi, dar inima se descurcă și fără ajutorul lor. Nimic nu mă împiedică să vorbesc și aici despre iubire, despre singurătate și înțelepciune. Dar abia am rostit aceste vorbe și m-am izbit de limitele lor. Mai există ceva care trebuie spus. Ce? Poate faptul că înțelepciunea cea mai adevărată aici este una care convertește și singurătatea în dragoste.” (…)

„Începutul e mereu atât de frumos în sine, cum zicea Rilke, dar nu putem începe mereu. Trebuie să ne adăugăm, ca arborii, inelele de vârstă fără să ne temem de monotonie. Și fără să credem că procedăm astfel numai pentru că trebuie să ne supunem destinului.  Omul află uneori cu surprindere că rostul său nu stă într-o noutate permanentă. (…) Când sângele se trage din mine îanpoi în părinți, știu că nu sunt decât un inel al unei iubiri fără sfârșit. Și că a continua nu este o renunțare, ci un noroc.  Cea mai mare nefericire nu e, probabil, să fii singur, ci să nu mai crezi în nimic. Nici măcar în ce ai visat altădată că vrei să faci în viață. Spunând asta, îmi aduc minte din nou de dumneavoastră. Admirațiile nu ne împing întotdeauna să imităm. Cele mai prețioase ne îndeamnă, dimpotrivă, să fim noi înșine.

Poate cea mai adevărată pentru locurile unde ne-am născut e o iubire care n-are nevoie de nimic. Nici măcar de mărturisiri. Dar, din când în când, trebuie totuși să vorbim despre ea. Nu din datorie, ci pur și simplu pentru că există ceva în noi care-și cere drepturile. Lumina se cutremură în tăcere și vechi cicatrici dor. În același timp, chiar pe morminte, florile se leagănă grele de soare. Ce flori? Iată că nu le cunosc numele. Nu pentru că l-aș fi uitat. Nu l-am știut niciodată. Aici m-am apropiat de lucruri fără să simt întotdeauna nevoia de a le pune un nume.  Îmi era deajuns că existau și că eu făceam parte dintre ele. De altfel, iubesc prea mult aceste locuri ca să pot scrie un ghid al lor dacă mi s-ar cere. Ghidurile pretind o anumită răceală obiectivă cu care dragostea n-are ce face. Prefer să mă gândesc cum se face seară pe munți, cum țipă cocoșii la amiază sau cum treceam, altădată, mai tânăr, pe aceste ulițe și să simt în aceeași clipă că poate exista ceva în oricce iubire profundă care nu poate fi explicat.

Curajul este o problemă de organizare, zicea Malraux. Și ar trebui să adăugăm: de organizare a speranței. Dacă n-ar suna prea grav, aș spune că sunt atât de multe motive de tristețe pe lume încât nu avem altă soluție decât să iubim și mai mult ceea ce merită să fie iubit. Tocmai de aceea nu mă tem să vorbesc excesiv despre dragoste. Știu că există destule alte domenii unde măsura e mai potrivită. Și, de altfel, „munții” reprezintă unul dintre acele rare cuvinte cu ajutorul cărora pot să spun mai repede ceea ce am de spus, într-un secol care refuză mărturisirile prolixe și privește cu suspiciune ironică declarațiile prea romantice. De câte ori zic „iubesc munții”, îmi descarc sufletul fără să mă tem prea mult că mă fac de râs. Deși, despre munți, ca și despre tăcere sau despre demnitate, riști să spui lucruri prea personale și să nu fii înțeles. Pe cine ar interesa, de pildă, faptul că mama mea a trecut munții desculță, pe la începutul veacului, meergând pe jos până la București? (…)

…îmi plăcea să urmăresc cum norii veneau și plecau, lovindu-se de munți ca de eternitate. După atâția ani, aceeași senzație o am și azi de câte ori mă reîntorc aici. Și de fiecare dată mă gândesc că munții nu sunt numai un decor majestuos. Statornicia și demnitatea ar fi existat, deisgur, și fără munți și totuși nouă, românilor, ei ne-au amintit întotdeauna că nu întâmplător dacii de pe coolumnă nu mor în genunchi. Într-adevăr, nu se poate să nu lase urme faptul că un om se naște obligat să privească în sus pentru a vedea răsăritul și apusul soarelui.

De fapt, în ce mă privește, două lucruri am vrut să învăț de la munți. Despre unul n-are rost să vorbesc, deoarece nu știu cât de drept am izbutit să merg prin viață. Al doilea a fost tăcerea mamei mele. O tăcere mai adâncă și mai elocventă decât toate strigătele auzite vreodată; o tăcere pe care mama mea a învățat-o, la rândul ei, de la munți, și pe care am întâlnit-o și la dumneavoastră. Dar lăsând la o parte amintirile prea personale, astăzi înțeleg că dragostea are drepturile ei. În primul rând, dreptul de a declara că iubește ceva fără condiții și fără să să dea socoteală scepticilor pentru asta.”

pascal-blaise

Scrisoare domnului Pascal

„Uneori negăm violent anumite lucruri numai pentru că ne lipsesc prea mult și nu putem fi indiferenți față de absența lor. Nu suportăm nefericirea și atunci scoatem sabia împotriva fericirii. Am fost întotdeauna prudent cu cei care declară : „nu mă interesează să fiu fericit”. Aproape întotdeauna acești oameni vorbesc așa ca să fie greșit înțeleși. Ei speră ca nimeni să nu ia în seamă cuvintele lor și să le dăruiască cu sila tandrețea de care sunt înfometați.

Dumneavoastră, domnule Pascal, purtați o cingătoare de fier cu cuie pe dinlăuntru și vă înghionteați singur cu cotul, sporind astfel violența înțepăturilor, ca să mențineți, ziceați, spiritul treaz la datorie. Dar am înțeles bine. Omul care o purta aștepta să fie iubit fără să mai fie nevoit să ceară el asta. El părea preocupat numai de grația lui Dumnezeu, în timp ce pe ascuns râvnea puțină afecțiune de la oameni.”

Stefan Zweig

Scrisoare către domnul Zweig

„Mă uit la arborii amețiți de o primăvară confuză și mă gândesc că întreaga mea experiență de viață m-a adus nu printre cei care au înțeles viața, ci printre cei care o iubesc. Am folosit, chiar, atât de mult cuvântul dragoste în ultima vreme, încât în ochii unora, care-l simplifică până la formele lui triviale, am devenit, poate, un suspect. Însă n-aș putea să-l evit. Vine o vârstă când ne dăm seama că un destin ratat a început întotdeauna prin a nu mai iubi nimic sau prin a iubi rău și, poate, nu avem nevoie de altă înțelepciune pentru a ne apăra de cei care pretind că trăim într-o lume fără speranță și fără sens; că nu merită să trăim decât pentru a dispera până la capăt; și că e timpul să auzim în propriile noastre declarații de dragoste sunetul nisipului. Existăm nu pentru a pălăvrăgi despre absurditatea lumii, ci pentru a ne da o justificare. Și uneori e de ajuns duioșia unui cer de primăvară ca să ne reamintească acest lucru.

Sunt dileme despre care pot să declar deschis că nu mă interesează. Mi s-ar părea fără noimă să fii pus să alegi între Ignacio de Loyola și Casanova, când nici sfințenia, nici cinismul nu te atrag. Viața nu e nici pustiu, nici bordel. Și nu văd de ce ar exista atâta soare pe lume, dacă el ar exista numai pentru a lumina sfinții și escrocii.”

Srisori imaginare – Octavian Paler

Scrisori imaginare_Paler

Advertisements

Information

This entry was posted on 11/03/2017 by in Books, Inspiring views.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: