My mind is my shelter

Felicia

Presupun că suntem străini atunci când nu ne iubim, nu atunci când nu ne cunoaștem.

Mi-a plăcut tare.
Cred ca îmbătrânesc, pentru că nu m-am supărat pe nimeni din film.

Dacă eu aș fi scris o piesă de teatru cu potențial de viață și învățare pentru toată lumea, așa aș fi scris-o.
Dacă cineva ar fi făcut un workshop cu potențial de practică și învățare pentru toată lumea, așa l-ar fi făcut.
Așa face și Dumnezeu. E fascinant.

M-a uimit cât de lipiți suntem de status quo – contează mai mult decât adevărul, mai mult decât funcționalitatea, mai mult decât iubirea samd.
Avem grijă să nu ni se schimbe viața (și să nu schimbăm viața altora) mai mult decât avem grijă de oamenii pe care îi iubim. Dar…revendicăm iubire pentru noi.
Avem grijă să nu ni se schimbe viața mai mult decât avem grijă să ne iubim pe noi înșine.
Și uite așa tot încercăm să înlocuim neiubirea de sine cu iubirea din partea altuia. Și ne tot mirăm că nu funcționează.

În primul rând, viața altuia nu ne aparține nouă.
Adevărat, nu e cinstit să modifici teritoriul de viață pe care îl imparți cu cineva fără știrea aceluia. Dar ca acela să știe e în egală măsură responsabilitatea sa – nu în sens de verificat telefonul și uitat sub pat, ci în sens de conștientizare a cine mai suntem, cum mai suntem, cum ne mai e viața…
Nu cu scopul de vedea dacă viața e așa cum ne place nouă, ci cu scopul de a vedea cum este. Nu pentru a face ca totul să fie cum vrem noi, ci pentru a face ceea ce este bine. Pentru a vedea cum este, ce se mai întâmplă. Dacă ne e bine, dacă îmi este bine, dacă îi este bine. Cu scopul de a iubi.
Responsabilitatea pentru teritoriul comun e comună. Și reciprocă. Și începe cu responsabilitatea față de sine.

Eu îmi observ pisicuța de ani de zile și am învățat multe de la ea.
Unul din lucrurile pe care le văd este că, în decursul a 24 de ore, ea face turul spațiului de locuit de 2 ori. Se uită după fiecare canapea, sub fiecare scaun, deschide cu lăbuța fiecare ușa de la dulap și se uită în sus și în jos, apoi deschide cealaltă ușă și se uită în sus și în jos… e foarte conștiincioasă și conștientă.
Își cunoaste spațiul. Își asumă responsabilitatea pentru spațiul ei.
Nu are a se mira despre ce ar găsi după o ușă pe care nu a deschis-o de 5 ani. Și știe că nu e treaba altuia să-i deschidă ușile și să-i arate ce-i acolo.

Evident că eu am uși nedeschise.

Funcționalitatea nu se revendică, funcționalitatea se asigură. Iar pentru asta avem de aflat și ce este funcțional și cum se asigură funcționalitatea.
Funcționalitatea nu este ce ne place, funcționalitatea este ce e bine. Noi ne oprim mereu la ce ne place și nici măcar nu avem grijă să ne întrebăm de ce ne place (ca să ne dăm seama dacă e sănătos sau nu).

Moara nu merge dacă ai apă, moara merge dacă îi dai apă. Tot dacă îi dai apă afli și dacă nu merge – iar dacă moara nu merge este la fel de relevant să știi.

Bine este ceea ce ne aduce bucurie, chiar și atunci când doare. Plăcerea consumă, bucuria hrănește.

Dar ce mi-a captat atenția foarte tare, în film, este că, dacă stăm cu ochii numai pe ce vrem noi, ne scapă cu totul cum stau lucrurile de fapt – iar asta e tare neiubitor și negeneros.

Iubirea nu din altă parte se revendică. Iubirea o cauți în tine.

Presupun că suntem străini atunci când nu ne iubim, nu atunci când nu ne cunoaștem.

Nu se poate „altfel” înainte să acceptăm ceea ce este acum.
Nici nu știm ce înseamnă acel „altfel”, înainte să înțelegem ceea ce este acum.
Nu știm nici dacă s-ar putea acel „altfel” înainte de a ști ce-i acum, nu știm nici cum s-ar putea acel „altfel” fără să știm ce-i acum.

Nimic nu se poate fără să (ne) iubim acum.
Viitorul este o momeală ca să ne trăim prezentul.

Disconfortul nu înseamnă că e cazul să învinovățim pe cineva, ci că e cazul să înțelegem ceva.

Nu poți înțelege ceva ce respingi.

Tot ce e de trăit e de iubit.

Nu e nevoie să ne cunoaștem ca să ne iubim.

Ne iubim „pentru că…”, ne iubim „deși…”.
Iubirea „pentru că” nu este adevărată. Iar în iubirea adevărată „deși” nu există.

Iubirea e tandrețe.

Perfetti Sconosciuti

Advertisements

Information

This entry was posted on 12/03/2017 by in Film, Inspiring views, Reflections, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: