My mind is my shelter

Felicia

Rudolf Steiner – Treptele inițierii. Cum pot fi cunoscute lumile superioare: 3 – Calmul interior.

Treptele initierii_Rudolf Steiner

„Pășirea pe drumul devotamentului, dezvoltarea vieții interioare – acestea sunt primele indicații ale începătorilor. În plus, știința spirituală oferă reguli practice, a căror respectare permite accesul pe acest drum și intensificarea vieții interioare. Dar aceste reguli nu au fost create în mod arbitrar: ele se bazează pe o experiență și pe o știință dintre cele mai vechi și sunt aceleași peste tot pe unde se indică drumul spre cunoașterea superioară. Toți adevărații maeștrii ai vieții spirituale sunt de acord cu conținutul acestor reguli, chiar dacă nu se folosesc întotdeauna aceiași termeni pentru enunțarea lor. De altfel, diferențele nu există decât în aparență și provin din cauze ce nu vor fi comentate aici.

Niciun maestru al vieții spirituale nu ar dori ca prin aceste reguli să urmărească o dominare a semenilor săi și nici o îngradire a libertății acestora, deoarece nimeni nu știe mai bine decât el cum să aprecieze și să apere această independență. Lanțul ce-i unește pe inițiați este de natură spirituală și verigile acestui lanț sunt sudate între ele de două legi naturale.  Or, dacă un inițiat își părăsește domeniul său pur spiritual pentru a intra în viața publică, i se impune imediat o a treia lege: „Fă astfel încât niciuna dintre acțiunile tale și niciunul dintre cuvintele tale să nu poată atenta la liberul arbitru al cuiva.”

Un adevărat maestru al vieții spirituale este pătruns de această concepție; și atunci când ai dobândit propria lui convingere îți dai seama că nu pierzi nimic din libetate urmând regulile practice indicate de el.

Iată cum una din primele reguli amintite se poate ascunde în dosul cuvintelor: „Asigură-ți momente de calm interior și profită de ele pentru a învăța să distingi esențialul de secundar.” În forma lor originală, toate regulile și lecțiile științei spirituale sunt date într-un limbaj de semne și simboluri, dar pentru a le înțelege sensul trebuie să fi făcut deja primii pași în știința ocultă. Or, aceasta se poate realiza dacă se analizează cu atenție aceste reguli în forma în care sunt date aici. Drumul este deschis tuturor celor deciși să-l parcurgă.

Regula enunțată mai sus, cea referitoare la momentele de calm interior, este simplă. La este de simplă este verificarea ei. Dar nu este eficace decât dacă se aplică cu o strictețe comparabilă cu simplitatea ei.

Studentul în ocultism se va izola – pentru o scurtă perioadă – de viața lui de zi cu zi și se va concentra asupra unui obiect cu totul străin preocupărilor sale obișnuite. Nu trebuie totuși să se creadă că ceea ce se va întâmpla în aceste momente nu ar avea nicio legătură cu activitatea cotidiană. Dimpotrivă: cel care caută în mod just acete momente de izolare își va da seama că nu numai ele îi pot da forța necesară îndeplinirii sarcinilor zilnice. Și nici nu ar trebui să se creadă că verificarea acestei reguli ne va face să pierdem din timpul necesar activităților noastre deoarece, dacă într-adevăr nu am avea la dispoziție mai mult de cinci minute pe zi tot ar fi de-ajuns. Totul depinde de ceea ce facem în aceste cinci minute.

În această perioadă discipolul trebuie să facă abstracție de viața obișnuită, având în vedere că mișcarea gândurilor și sentimentelor trebuie să capete o cu totul altă nuanță. Atunci bucuriile, durerile, grijile, experiențele și acțiunile sale vor reveni în fața sufletului său; și pentru a reuși acest lucru trebuie câștigat un punct de vedere care să-l ridice deasupra nivelului la care le resimte de obicei. Amintiți-vă câte lucruri vă pot apărea diferit în viața de zi cu zi – trăite sau realizate de voi înșivă sau făcute de altcineva – deoarece în ceea ce simți și în ceea ce faci ești tu însuți angajat, pe când ceea ce face sau simte altul  nu poate fi decât observat. Or, în aceste momente de izolare studentul va trebui să încerce să privească și să judece evenimentele propriei sale vieți ca și cum nu ar fi fost acțiunile lui, ci ale altcuiva. Să ne imaginăm că cineva este lovit puternic de soartă: nu se comportă el oare cu totul altfel decât dacă aceeași lovitură s-ar fi abătut asupra cuiva din anturajul său? Nimeni nu poate considera acest lucru ca fiind nejustificat. Ține de natura omului și se va întâmpla la fel, fie că este vorba de cazuri excepționale, fie de împrejurări cu totul obișnuite ale exitenței. Elevul trebuie să dobândească forța de a se plasa – în anumite momente – în fața lui însuși ca în fața unui străin; el trebuie să se examineze pe sine cu calmul unui judecător. Dacă va reuși acest lucru, tote experiențele sale personale îi vor apărea într-o lumină nouă. Atât timp cât va fi prins în plasa lor, nu va putea deosebi ceea ce este important de restul lucrurilor neesențiale. De îndată ce va dobândi calmul interior – ce-i oferă posibilitatea de a se observa în mod obiectiv – esențialul se va detașa ca secundar. Grijile și bucuriile, gândurile, deciziile, toate capătă un alt aspect pentru cei care le privesc din exterior.

Este ca și cum, după ce ai mers o zi întreagă printr-o regiune observând îndeaproape atât lucrurile mici, cât și pe cele mari, urci seara pe o înălțime, de unde descoperi dintr-o dată panorama. În acel moment, raporturile dintre punctele peisajului capătă cu totul alte proporții. O privire atât de liberă nu se poate obține în cazul unor elemente ale destinului propriu; de altfel, acest lucru nu este necesar, dar trebuie extins în ceea ce privește evenimentele trecute.

Ceea ce determină valoarea liniștitei priviri interioare ce o arunci asurpa propriei tale persoane ține, de fapt, mai puțin de ceea ce observi, decât de forța ce trebuie exercitată pentru a face să se manifeste în tine acest calm.

Și asta deoarece ființa umană are, pe lângă personalitatea sa de zi cu zi, o natură superioară. Iar acest om superior nu se manifestă atât timp cât nu a fost trezit; și câtă vreme acesta dormitează, toate posibilitățile de a dobândi cunoștințe suprasensibile zac în el în stare latentă.

Este bine de amintit faptul că, atâta timp cât n-au fost resimțite roadele calmului interior, trebuie perseverat pe linia respectării acestei reguli. Pentru cel ce va insista astfel, va veni ziua în care va fi pătruns de lumina spirituală, când un ochi – neobservat până atunci în el – va vedea deschizându-se o lume cu totul nouă.

Cel care urmează această regulă nu-și schimbă cu nimic viața exerioară; își îndeplinește îndatoririle ca și mai înainte, are aceleași dureri, resimte aceleași bucurii. Nicicum nu poate deveni, astfel, străin de „viață”.  Dimpotrivă, el poate participa, în restul zilei, cu și mai multă intensitate la activitățile cotidiene cu cât se dedică, în aceste momente privilegiate, unei „vieți superioare”. Aceasta influențează puțin câte puțin viața de zi cu zi, iar calmul acestor momente de excepție se extinde și asupra existenței în general. Întreaga ființă devine mai liniștită, capătă siguranță în tot ceea ce face și nu se lasă descumpănită de greutăți. Încet-încet, cel care se angajează pe această cale știe întotdeauna mai bine să se conducă pe sine și depinde din ce în ce mai puțin de legăturile și condițiile exterioare; el observă imediat ce izvor de forțe îi oferă aceste momente privilegiate. Tot ceea ce înainte îl înfuria nu-l mai irită deloc; numeroase detalii care-l îngrozeazu nu-i mai provoacă teamă. Vede viața dintr-un unghi nou. Înainte nu putea aborda unele probleme fără o teamă ascunsă; își spunea: „Niciodată nu voi reuși să fac acest lucru așa cum vreau”. Acum acest gând nu-l mai deranjează și în schimb își spune: „Vreau să îmi adun toate forțele pentru a face acest lucru cât mai bine cu putință”. Acum știe, într-adevăr, că numai teama de a nu fi la înălțimea situației îl paraliza, fără a-i influența în bine activitatea. Și așa, unul după altul, gândurile fecunde, stimulatoare, îi pătrund viața și părerile ce și le formează, luând locul acelora paralizante. El începe să știe cum să-și manevreze barca cu o mână sigură, nemailăsând-o în voia valurilor.

Efectul acestui calm sigur și liniștit se răsfrânge asupra întregii ființe. Omul interior se dezvoltă și în același timp se maturizează aceste facultăți ale sufletului ce conduc la cele mai înalte cunoștințe, având în vedere că progresele ce le obține în această direcție îi oferă cercetătorului – în mod treptat – posibilitatea de a determina, prin el însuși, în ce măsură impresiile despre lumea exterioară trebuie să acționeze asupra lui. De exemplu, i se spune un cuvânt cu intenția de a-l jigni sau de a-l enerva; și, într-adevăr, înainte de a urma o disciplină interioară, s-ar fi simțit jignit sau s-ar fi supărat.  Dar de când a pornit-o pe calea ocultismului, el are posibilitatea de a înlătura din acest cuvânt latura sa batjocoritoare sau enervantă înainte ca acesta să găsească drumul spre sufletul său. Încă un exemplu: cineva devine cu ușurință nerăbdător atunci când trebuie să aștepte. Dar iată că începe un atrenament interior! Sentimentul de inutilitate a nervilor săi devine atât de pregnant – în momentele de calm – încât această convingere apare imediat ce survine o ocazie concretă de nerăbdare. Ca urmare, enervarea dispare și minutele care ar fi fost în mod stupid pierdute cu etalarea motivelor enervării pot fi folosite pentru tot felul de observații folositoare.

Reflectați la tot ceea ce s-a spus până acum. Gândiți-vă că „omul superior” din voi este în continuă evoluție, dar numai calmul și siguranța – așa cum au fost descrise – îi asigură o evoluție normală. Vâltorile vieții exterioare ar zdruncina sufletul individului dacă acesta, în loc să-și ordoneze această viață, s-ar lăsa dominat de ea. La fel ca plantele ce caută să crească trecând prin crăpăturile unei stânci: dacă nu găsesc o ieșire la aer, se ofilesc. Pentru ființa interioară, nicio forță nu poate realiza din exterior această deschidere; numai calmul interior al sufletului său o poate face. Condițiile externe pot numai să modifice forma exterioară de viață; dar nu vor reuși niciodată să trezească „omul spiritual”; studentul în ocultism trebuie să creeze în el noul om prin activitatea sa interioară.

Odată născut, „omul superior” preia conducerea și dirijează cu siguranță comportamentul ființei exterioare. Pe când aceasta din urmă pilota barca, „omul interior” era sclavul său și nu putea, bineînțeles, să-și desfășoare forțele. Și asta deoarece, atâta vreme cât o intervenție din exterior mă poate enerva, nu sunt stăpân pe mine sau mai bine zis, nu am găsit încă stăpânul din mine. Trebuie să dezvolt puterea de a nu mă lăsa impresionat de lumea exterioară decât în limitele impuse de mine însumi. Numai atunci voi putea ajunge un discipol.

Discipolul nu-și poate atinge scopul decât dacă va căuta cu conștiinciozitate această forță. Principalul nu este ca el să reușească aceast lucru într-un timp anume, ci doar să tindă cu insistență, să persevereze pe acest drum. Mulți au luptat și au stăruit vreme de mulți ani fără a remarca în ei schimbări apreciabile; dar cei care nu au renunțat și nu s-au lăsat pradă disperării au obținut până la urmă „victoria interioară.”

Bineînțeles, este nevoie de multă energie pentru a realiza – în unele situații – câteva momente de calm interior. Dar cu cât forța necesară este mai mare, cu atât rezultatul obținut este mai important. Totul depinde – în acest domeniu – de următoarea condiție: a ști să te pui energic în fața ta, ca un străin, pentru a-ți observa întregul comportament cu bună credință și deplină luciditate.

Prin această naștere a propriei ființe superioare nu s-a descris totuși decât o latură a activității interioare. Chiar și atunci când reușești să te pui în fața ta ca un străin, tot nu este vorba decât de tine însuți. Revezi ceea ce ai trăit și realizat, tot mediul din care faci parte. Trebuie să depășești această limită. Trebuie să te înalți spre o sferă umană în ansamblu, ce nu mai depinde de o poziție personală. Trebuie să atingi nivelul a ceea ce te interesează ca ființă umană în general, chiar dacă ar fi vorba de o cu totul altă existență, în condiții total diferite. Astfel se formează un mod de a privi lucrurile ce depășește elementul personal. Ca urmare, cercetătorul își îndreaptă privirile spre lumi superioare aceleia în care se desfășoară activitatea sa zilnică; el începe atunci să experimenteze apartenența la aceste lumi. Bineînțeles, nici simțurile și nici contactele sale cotidiene nu-l învață nimic despre ele. De acum înainte își va plasa centrul de greutate în viața sa interioară; ascultă vocile care-i vorbesc în momentele de liniște și cultivă în sine legături cu lumea spirituală; se sustrage mediului exterior al cărui zgomot nu-l mai atinge. Totul se liniștește în jurul său, iar gândurile care i-ar aminti de impresiile despre lumea din afară se îndepărtează. Sinele îi este plin de această liniștită contemplare interioară de acest dialog cu realitățile spiritului.

O asemenea contemplație trebuie să devină naturală: o necesitate vitală pentru cercetător. În primul rând, acesta pătrunde cu totul într-o lume a gândurilor. Apoi el trebuie să aibă un sentiment viu față de această mișcare liniștită a gândurilor. Trebuie să învețe să iubească ceea ce spiritul revarsă în el. Curând, va înceta să resimtă această lume a gândurilor ca fiind ceva mai puțin real decât lucrurile care-l înconjoară în viață; începe să-și dirijeze gândurile ca și cum ar mânui obiecte în spațiu. Se apropie clipa în care adevărurile – ce i se arată în această liniștită activitate interioară a gândurilor – îi vor apărea într-o lumină mai reală decât obiectele materiale; și va simți că în această lume a ideilor se exprimă o viață. Ideile nu sunt umbre, oglindiri, ci ajută la exprimarea entităților ascunse. În liniște, ele încep să vorbească. Sunetele de până atunci nu ajungeau la el decât din exterior, prin ureche; acum ele îi răsună în suflet. I se dezvăluie un limbaj interior, un verb interior. Atunci când trăiește pentru prima dată un asemenea moment este în culmea fericirii. Tot ceea ce-l înconjoară este acoperit de această lumină internă. Începe o a doua existență. Este inundat de un val de forțe divine, de o fericire divină.

Știința spirituală – Gnosa – numește „meditație” (sau reflecție contemplativă) această viață a gândirii ce înflorește până când ajung o viață în esența spiritului. Această meditație este agentul cunoașterii suprasensibile.

Cercetătorul trebui să fie mereu atent să nu se lase subjugat de sentimente în timpul meditației; să nu permită în sufletul său prezența vreunei sentimentalități nedefinite. Nu ar fi decât o piedică în calea adevăratei cunoașteri. Gândurile sale trebuie să aibă întotdeauna o formă clară, incisivă, precisă. În acest scop trebuie să vegheze spre a nu se lăsa antrenat orbește de toate ideile ce se ivesc în el; dimpotrivă, trebuie să se lase pătruns de gânduri nobile, pe care oamenii avansați și deja cuprinși de spirit le-au dobândit în aceste momente alese. De exemplu, să ia ca punct de plecare sscrierile inspirate de lumea meditației, textele mistice, Gnosa, știința spirituală. Va extrage substanța necesară propriei sale meditații. Cercetătorii spirituali au consemnat în aceste scrieri gândurile cunoașterii divine transmise lumii prin intemediul mesagerilor săi.

Printr-o astfel de meditație se realizează o schimbare totală a viitorului ocultist, acesta începând să-și formeze idei noi despre realitatea înconjurătoare. Lucrurile din jurul său își modifică valoarea. Dar el trebuie să-și repete fără încetare: discipolul nu va reuși în niciun caz să devină insensibil la mediul exterior și nici să fie dezgustat de obligațiile sale zilnice. Dimpotrivă, el va învăța să înțeleagă mai bine relația dintre ea mai neînsemnată dintre activitățile sale, cea mai măruntă dintre experiențele realizate și tot ceea ce este măreț în univers. Dacă vede clar această legătură în momentele sale de gândire contemplativă, el se va întoarce cu o forță nouă la ocupațiile zilnice, deoarece acum știe că eforturile, suferințele sale, fac parte din oceanul spiritual al universului, unde își află rostul. Rezultatul meditației îl constituie forța de a trăi și nu dezgustul față de viață.

Cu un pas sigur, cercetătorul înaintează pe drumul existenței sale și orice îi va oferi aceasta, el își va urma calea. Înainte nu știa de ce trebuie să muncească, să sufere; acum știe. Bineînțeles, meditațiile își ating mai bine scopul atunci când sunt făcute sub controlul unor oameni experiemntați. Căutându-le sfaturile nu pierde nimic din libertatea sa și evită tatonările. Cine va bate la ușa lor nu o va face în zadar. Dar fiți foarte conștienți și să nu căutați nimic altceva decât sfatul unui prieten, nu dominarea unei ființe care vă conduce. De altfel, veți observa întotdeauna că cei care „știu” cu adevărat sunt cei mai modești și că nimic nu le este mai străin decât ceea ce oamenii numesc setea de putere.

Dacă se înalță prin meditație spre ceea ce unește omul cu spiritul, cercetătorul începe să pună în mișcare ceea ce este în sine elementul etern, ce nu are limite, ca nașterea sau moartea. Astfel, meditația este calea ce duce omul la cunoaștere, la viziunea miezului etern indestructibil al ființei sale. Și numai prin ea poate ajunge aici.

Gnosa, știința spirituală, ne învață sufletul ființei – care este de natură eternă – trece prin reîncarnări succesive. Și deseori apare întrebarea: „De ce, în acest caz, omul nu știe nimic despre existența pe care o duce dincolo de granițele nașterii și ale morții?”. Problema nu se pune așa; întrebarea este: Cum poate fi înțelească această existență?”. Printr-o meditație făcută cum trebuie, calea se deschide și amintirea celor trăite dincolo de pragul nașterilor și morților prinde viață. Oricine poate dobândi această știință, deoarece în fiecare există posibilitatea de a cunoaște și de a contempla prin el însuși ceea ce ne învață mistica adevărată, știința spirituală, Antropozofia, Gnosa. Trebuie doar să se aleagă mijloacele corespunzătoare. Numai o ființă cu urechi și ochi poate percepe sunete și culori; dar ochiul nu poate discerne nimic fără lumina ce face lucrurile vizibile. Știința spirituală oferă mijoacele necesare pentru a deschide urechile și ochii din interior și pentru a face să curgă lumina spiritului.

Aceste mijloace ale științei spirituale cuprind 3 etape:

1.Pregătirea – care dezvoltă simțurile interioare;
2.Iluminarea – care face să țâșnească lumina spirituală;
3.Inițierea – care stabilește cotactu cu realiitățile înalte ale spiritului.”

Rudolf Steiner – Treptele inițierii – târgulcărții.ro

Citește mai mult

Advertisements

Information

This entry was posted on 16/04/2017 by in Books, Inspiring views, Rudolf Steiner, Spirituality, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: