My mind is my shelter

Felicia

Taina iubirii – Paul Evdokimov

IMAG1596

„Femeia are felul ei specific de a fi, modul ei propriu de existență, darul de a-și urzi întreaga ființă din legătura ei cu totul aparte atât cu Dumnezeu, cât și cu ceilalți și cu sine însăși.”

*

„S-a profanat iubirea mai înainte de a se descoperi ce este ea. Nu găsim niciunde atâta minciună și ipocrizie, pentru că iubirea este chiar setea cea mai adâncă de adevăr, glasul însuși al ființei. Masa, gloata colcăie din ce în ce mai mult în vâltoarea erotică, pe care o străbate repede pentru a sfârși în „greață”. Sfântul Ioan Gură de Aur se ridică violent împotriva acestei triste realități: „Acest dar al lui Dumnezeu a fost acoperit de infamii până la rădăcină. Să-l curățăm, așadar…Vreau să purific căsătoria și să o readuc la noblețea care îi este proprie.”

*

„Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, dar iată că bărbatul nu are instinct patern cum are femeia instinct matern. Bărbatul nu are nimic imediat în natura sa care să reproducă spontan categoria religioasă a paternității. (…)
Cuceritor, aventurier, constructor, bărbatul nu este patern în esența lui. Acest fapt are o semnificație imensă și explică de ce principiul religios de dependență, receptivitate, comuniune se manifestă mai direct prin femeie; sensibilitatea particulară față de duhovnicescul pur se află mai mult în anima decât în animus; sufletul feminin este cel mai aproape de obârșii, de geneză. Biblia înalță femeia la rangul de organ al receptivității spirituale al naturii umane. Într-adevăr, făgăduința mântuirii i s-a dat femeii, ea a primit Vestea cea bună, ei i S-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat, femeia înveșmântată cu Soarele este cea care închipuie Biserica și Cetatea cerească în Apocalipsă. De asemenea, pentru a-Și exprima iubirea față de om și natura nupțială a împărtășirii acestei iubiri, Dumnezeu alege dintre toate imaginile pe cea a Miresei și Logodnicei. Și, în sfârșit, faptul cel mai hotărâtor: Întruparea s-a săvârșit în ființa feminină a Fecioarei, care I-a dăruit trupul și sângele ei.
Paternității divine, calificativ al ființei lui Dumnezeu, îi răspunde în mod direct maternitatea feminină ca stare religioasă specifică naturii umane, capacitatea ei de a recepta divinul.”

Marc Chagall_The Promenade

„Prin atracţia violentă şi irezistibilă a îndrăgostiţilor, erosul recunoaşte obiectul deja iubit al viselor sale. Am putea vorbi de o oarecare anamneză, de o misterioasă re­miniscenţă, existând în orice iubire adevărată. Orice bărbat o poartă în el pe Eva lui, trăieşte în aşteptarea posibilei sale parusii. Acest presentiment dă toată frumuseţea şi puritatea viselor poetice ale adolescenţei. Omul atent poate presimţi o anumită predestinare pentru o iubire adevărată, dacă acesta este destinul lui; „ea este menită din veac pen­tru tine” îi spune Îngerul Rafail lui Tobie (Tobit 6, 18). Prezenţa lui Dumnezeu nu este străină de atracţia pe care o resimt îndrăgostiţii şi întâlnirea lor nu este niciodată în­tâmplătoare. Chipul iubit este deja cunoscut, el pre-există dinainte de a fi întâlnit şi recunoscut.

Pe drumul spre Emaus, Hristos se face cunoscut uce­nicilor în momentul frângerii pâinii. Acest moment există şi în dragoste, o clipă curată, când îndrăgostiţii gustă din „pâinea îngerilor” şi se recunosc într-o revelaţie directă şi fulgerătoare. Aşa cum lumina străpunge întunericul, îndrăgostiţii se văd unul în celălalt: „se vede pe sine însuşi în iubită ca într-o oglindă” şi „aşa cum în apă chipul răs­punde chipului, tot aşa inima unui om răspunde inimii altui om”.

Clarviziunea profetică contemplă frumuseţea „omului tainic al inimii”, „vede” prin diafanie icoana, gândul lui Dumnezeu despre fiinţa iubită. Iubirea izbucneşte atunci când „o putere ascunsă dezvăluie frumuseţea pe care cei­lalţi n-o pot pricepe”. Ce era obişnuit şi fără nici o taină pentru cei neiniţiaţi, a devenit unic şi tainic. Se spune că iubirea este oarbă, şi totuşi ea te face să vezi. Revelaţia este transsubiectivă, dar câtuşi de puţin iluzorie, căci ţine de chipul lui Dumnezeu. Concepţia iconografică iniţiază şi obişnuieşte cu vederea feţei care aparţine veşniciei. În acest sens spune Sfântul Ioan Gură de Aur că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică”, ştiind să vadă, ca şi credinţa, cele ascunse altora. Iubirea atinge adâncul cel tainic, ivirea ei copleşeşte şi desăvârşeşte fără să alun­ge vreodată misterul.

Numai fiind iubit aşa cum eşti te poţi accepta şi-ţi poţi primi fiinţa proprie ca pe un dar. Un om oarecare se des­coperă geniu în iubire. Un cântec venit din rădăcinile lui poate să umple universul şi să-l înalţe în sfere altădată ne­cunoscute.

Această „naştere în frumuseţe” cere totuşi focul purifi­cării, impune o asceză. Sărbătoarea iubirii nu durează. Imaginea ideală se arată doar pentru ca iarăşi să dispară, căci ea nu este doar dată, mai trebuie să fie şi creată. Ea îl încântă pe om şi apoi, ascunzându-se, îi lasă în inimă un dor profund, dorirea arzătoare a prezenţei sale.”

Marc Chagall_Les mariés de la Tour Eiffel

„Viața socială are nevoie de oameni căsătoriți așa cum are nevoie de muncitori și de soldați. Utilitarismul ei poate justifica chiar și poligamia Vechiului Testament sau Codul lui Hammurabi (145), care legaliza concubinele fertile și le dădea rangul de soții. Aici binele speciei primează asupra aceluia al indivizilor. Societatea nu se interesează decât de conținutul biologic și sociologic al unirilor conjugale. Ea nu are nimic de spus despre iubire și, când o facec se referă la familie, și nu la iubirea în sine.
Iubirea fuge de aceste forme, se eliberează și de cea religioasă, când aceasta nu-i spune nimic pe potriva tainei sale. O asemenea „educație sentimentală” produce sciziuni secularizează și, cu timpul îndepărtează de biserică.
Pe de altă parte, ce ni se predă în mod curent nu încurajează deloc spiritualizarea conjugală în sine; socializată, ea nu enunță decât banalități despre dragostea procreatoare. Totuși, doctrina de tip didactic nu este singurra și nu poate în nici un caz trece drept Tradiția Bisericii. Este momentul să ne amintim cuvântul biblic invocat de Sfântul Benedict în Regula sa: „Unele căi par drepte în ochii omului, dar la sfârșitul lor sunt căile morții” (Pilde, 16,25).
Semințele sădite în Biblie rodesc după multe secole. Astăzi, o spiritualitate cu totul nouă se afirmă și caută în iubirea conjugală nici mai mult, nici mai puțin decât o vocație sacerdotală: Sacerdoțiul conjugal.
Numai ridicându-ne deasupra filosofiei „binelui comun” putem sesiza valoarea unică a celor care se iubesc. Acest element intim și ascuns este binecuvântat în Taina Cununiei, iubirea este materia Tainei, și ea primește darul Duhului Sfânt, Cincizecime conjugală. Societatea nu cunoaște decât cele de la suprafață. Or, între cei doi îndrăgostiți singur Dumnezeu poate să fie cel de-al treilea termen, și de aceea sensul căsătoriei se află tocmai în acest raport dual și nemijlocit cu Dumnezeu.
În vechile rituri si mistere grecești, căsătoria era numită „sfârșit”, cu sensul de desăvârșire și pleromă.

[pleromă – (‹ fr.) s. f. (La gnostici) Plenitudinea debordantă a divinității din care provin toate ființele prin emanație; (în creștinism) plenitudinea harului de care beneficiază Hristos, a puterilor și perfecțiunii sale; în măsura în care Biserica se identifică cu Hristos, al cărui corp mistic este, p. este, de asemenea, totalitatea credincioșilor.]

Sfântul Dionisie Aeropagitul tâlcuiește astfel: „Atenienii numeau căsătoria „telos”, pentru că ea încununează omul pe vecie. De asemenea, la Platon, erosul este aspirația către integritate.
Vl. Soloviev, în Le sens de l’amour, poate cea mai pătrunzătoare dintre scrierile sale, leagă dragostea de persoană, nu de specie. Procreația fragmentează persoana, dragostea o întregește. El arată că în organismele inferioare se află o mare putere de reproducere concomitent cu o completă absență a atracției sexuale, tocmai pentru că sexele nu sunt diferențiate. La organismele mai evoluate, atracția sexuală crește pe măsură ce puterea de reproducere scade, până, când, ajungând la culme în om, poate să apară dragostea sexuală cea mai puternică, chiar în cazul unei absențe totale a reproducerii. Așa încât, dacă la cele două extremități ale vieții animale găsim, pe de o parte, reproducere fără atracție sexuală, iar, pe de alta, dragoste sexuală fără reproducere, e limpede că aceste fenomene nu sunt indisolubil legate, că fiecare are semnificația sa și că reproducerea nu apare ca scop esențial al vieții sexuale în formele ei superioare. La om, diferențierea sexuală își află sensul independent de specie, societate și binele comun.  E adevărat, între sexualitate și procreație există o legătură fizică nemijlocită; ea condiționează atracția sexuală de cele mai multe ori în mod automat, impersonal și comun întregului regn animal. Această putere a speciei asupra persoanei reduce sexualitatea la o simplă funcție specifică, compatibilă cu nenumărate substituiri. Pe acest plan, viața sexuală poartă în mod vizibil pecetea decăderii umane. Perpetuarea speciei sau plăcerea carnală fac din partener un simplu mijloc în acest scop și îi distrug demnitatea. Numai iubirea conferă un sens spiritual căsătoriei și o justifică, înălțând-o la vederea chipului iubit al lui Dumnezeu, la treapta unicei icoane.
Biserica, instituind monahismul, afirmă fără îndoială valoarea absolută a persoanei umane mai presus de întregul social și o face iarăși sfințind ființa unică a celor două persoane care se iubesc, așezând această sfințire în inima Tainei Cununiei. Iubirea conjugală emană din interioritatea spirituală și privește spre înlăuntru. Partea ei văzută nu este decât o manifestare periferică. Nevăzutul se deschide numai credinței, căci ea este pe bună dreptate vederea celor nevăzute: „Iubirea crește privind la cel iubit”, spune Teodoret, „Iubirii i se arată un alt chip al nostru”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Fără să mai înmulțim citatele, putem descoperi o întreagă tradiție care se maturizează în umbra unei anumite kenoze a iubirii.

[kenoză – ({s} gr. kenosis „golire”) s. f. (REL.) Consecință a unirii ipostatice, constînd în lipsirea sau „golirea” lui Iisus Hristos de slava avută înainte de întrupare și asumarea firii omenești sau coborîrea lui la starea de om, ferit însă de păcat; reversul c. este îndumnezeirea firii omenești din Iisus Hristos. ]

Origen însuși subliniază că însuși mâna lui Dumnezeu îi unește pe cei ce se iubesc.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede în orice căsătorie o imagine a nunții din Can și, în felul acesta, prezența reală a lui Hristos. „Domnul vine aici pentru a face iarăși și iarăși aceeași minune”, adaugă Sfântul Chiril al Alexandriei.
„Iisus a fost chemat la Cana ca să împrejmuiască nunta în castitate…și să umple de har suferințele viitoare”, spune Sfântul Epifanie.
(…)

The Birthday, by Marc Chagall

În enciclica Papei Pius al XI-lea, Casti connubii (1930), alături de concepția clasică, găsim expus și acest nou înțeles: căsătoria este „totala comuniune pe viață” și „căutare a desăvârșirii”; iubirea conjugală…pătrunde totul…și deține un fel de primat al nobleței….În această reciprocă formare interioară a soților…se pot vedea în tot adevărul …cauza și cea dintâi rațiune a căsătoriei”.
Bărbatul și femeia merg unul spre celălalt, „cunoscându-se reciproc”, revelându-se unul celuilalt pentru o împreună-înălțare; nimic exterior nu înnobilează sau legitimizează și cu atât mai puțin „scuză” acest sens care se plasează împărătește în sine însuși, înainte sau chiar independent de procreație.
Copilul poate veni ca un rod din revărsarea plenitudinii ei, dar nu procreația este cea care determină și constituie valoarea căsătoriei.Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „De nu va fi copil, nu vor mai fi trup? Ba da, cu siguranță, căci dragostea este cea care îi face pe cei doi soți un singur trup, unind și amestecând ființele lor. Dacă turnați parfum în untdelemn, amestecul formează un singur tot; la fel și aici”. „Pe niște oameni așa uniți, nimic nu-i poate tulbura. Când este înțelegere între bărbat și femeie, când este între ei pace și legătura dragostei, au parte de tot binele. Nu cad pradă uneltirilor, pentru că sunt întăriți de un zid mare și puternic, adică de înțelegerea lor cea după Dumnezeu. Înțelegerea aceasta îi face mai tari ca diamantul, mai puternici ca fierul, înțelegerea aceasta îi ridică la cea mai înaltă slavă, le pricinuiește cu îmbelșugare harul lui Dumnezeu”. „Căsătoria este unirea strânsă a două vieți”, „Taină a iubirii”.

*

„Iubirea nu ține de ordinea zilei, de actualitate, ci de ordinea zilei ce va să fie. Agrafonul citat de Sfântul Clement al Romei o spune limpede. La întrebarea Salomeei: „Când va veni Împărăția lui Dumnezeu?” Domnul răspunde: „Când veți rupe haina rușinii și când doi vor fi unul, iar bărbatul cu femeia nu va fi nici bărbat, nici femeie…”
Toate contradicțiile naturii umane se manifestă în viața sexuală, pentru că aici este ea cea mai vulnerabilă și poartă rană adâncă. Când atracția sexuală este impersonală, devine sursa celor mai odioase profanări și a celei mai umilitoare sclavii a spiritului uman. Nu se caută unicul, se caută și se dorește anatomia și momentul, „mica eternitate a marii plăceri”. Eliberate de tabuurile sexuale, tehnicile perfecționate ascut simțurile pervertite ale erotimului, le coboară sub natura animală și omul se adapă cu propria-i rușine și boală.
Fiziologicul singur, în afara Edenului, prostituează.

(…)
În istorie, dacă n-ar fi sfinți, căsătoria ar fi doar o celulă sociologică și o acuplare legalizată a celor care „nu știu ce fac”. Întreaga demnitate a căsătoriei nu se descoperă decât la sfârșit, fiindcă ea cere o mare maturitate spirituală și stăpânirea ascetică a sfârșitului.  Alfa conține întotdeauna în sine pe omega. „Iată, eu îl fac pe cel din urmă ca pe cel dintâi” (Barnaba, IV, 13), dar sfârșitul depășește începutul fiindcă el îl împlinește. De aceea, reîntoarcerea la obârșie în Adevăr se face la urmă, dar mai cu seamă înainte: „Ne amintim de ce va să vină”, acest uimitor paradox al Sfântului Grigorie de Nyssa se întâlnește cu Sfânta Liturghie care „își amintește de Parusie”.

[parusieîn creștinism este învățătura despre evenimentele care însoțesc a doua venire a lui Hristos: învierea morților, Judecata de apoi, raiul și iadul.]

Sfântul Maxim Mărturisitorul îi tâlcuiește bine înțelesul: „Nu trebuie să căutăm începutul în urmă, ci trebuie să privim la scopul care se află înainte, pentru a cunoaște în sfârșit începutul pe care l-am părăsit: în acest sfârșit pe care omul n-a știut să-l întrevadă în început”. Iubirea este exact acest punct crucial în care plinătatea oiginară cheamă plinătatea ce va să vină.

icar_matisse

„Inima despre care vorbește Biblia nu coincide cu centrul emoțional al psihologilor. Evreii gândeau cu inima. Centru metafizic, inima integrează toate facultățile ființei umane; rațiunea, intuiția, voința nu sunt niciodată străine de opțiunile și de simpatiile inimii (logica și rațiunile inimii despre carev orbește Pascal). Radiind și pătrunzând în toate, ea rămâne ascunsă în tainicul ei adânc. „Cunoaște-te pe tine însuți” se referă întâi de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău și vei afla acolo pee Dumnezeu, pe îngeri și Împărăția”, spun părinții duhovnicești.

*

„Rezumând gândirea Sfinților Părinți, foarte bogată și infinit de nuanțată, se poate spune că fiecare facultate a spiritului uman (inteligența, libertatea, iubirea, creația) reflectă chipul lui Dumnezeu, dar că acesta este în mod esențial întregul omenesc centrat pe duhovnicesc. Prin definiție, chipului îi este caracteristic să se depășească aruncându-se în infinitatea lui Dumnezeu pentru a-și găsi acolo plinirea dorului său. Sfințenia nu este altceva decât setea de nestins, preaplinul dorului de Dumnezeu. Orice limită, ne învață Sfântul Grigorie de Nyssa, conține în esența ei un dincolo, proprie transcendență, și de aceea sufletul nu se poate odihni decât în infinitul pururea prezent al lui Dumnezeu”. Sfinții sunt suflete doritoare.
Această nostalgie este înnăscută, este însămânțată în destinul omului încă de la început, și Sfinții Părinți scot cu fermitate în evidență faptul că Hristos re-ia și re-însuflețește ce s-a întrerupt prin cădere. Imaginea vidnecării este una dintre cele mai des întâlnite în Evanghelie; ea este chiar normativă: învierea este vindecarea de moarte.”

*
„Fără Dumnezeu, rațiunea umană se face asemenea celei a dobitoacelor sau a demonilor și, înstrăinată de natura ei, dorește cea ce ei îi este străin.” (Sf. Grigorie Palama).

*
„Pentru  un observator exterior și superficial, căsătoria înseamnă concupsicență (înclinare către plăceri senzuale, trupești), iar starea monahală înseamnă anomalie fiziologică. Omul mediocru, burghez cu spiritul, nu are nici răgaz și nici chef să se intereseze de feciorie și, în același timp, se cunoaște prea bine ca să nu disprețuiască, în forul său lăuntric, propria stare conjugală.
Trebuie să te ridici până la sferele absolutului pentru a sesiza întreaga semnificație spirituală a acestor două stări. O înălțime nu se vede cu adevărat decât de pe o altă înălțime și culmea devine tot mai înaltă pe măsură ce te urci pe o cuclme învecinată.
Adevăratul călugăr înțelege diferența calitativă dintre căsătorie și neînfrânare; și invers, starea de har a adevăratei căsătorii duce la înțelegerea diferenței calitative dintre fecioria monahală și celibat, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: este mai bine să te căsătorești decât să arzi. Diferența, în ambele cazuri, u este deloc una fiziologică, ci este aceea dintre har și păcat.
(…)
Între vocațiile și darurile duhovnicești există într-adevăr diferențe, dar există o egalitate între toți oamenii prin aceea că toți sunt creaturi, toți sunt păcătoși și la fel de neputincioși pentru a intra cu propriile forțe în Împărăția lui Dumnezeu. Ei sunt egali și prin sentimentul că le-a fost adresată o chemare, sunt egli în comuna și unica lor „tristețe de a nu fi sfinți” (Léon Boy, La femme pauvre). A fi mare nu înseamnă a fi ceva sau cineva, ci a fi la măsura dată ție de Dumnezeu.”
(…)

Sfințenia monahală și sfințenia conjugală sunt cei doi versanți ai Taborului; și unul, și celălalt au aceeași culme, Duhul Sfânt. Cei ce ajung pe culme, pe o cale sau pe cealaltă, intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului, și aici ambele căi, contradictorii pentru rațiunea umană, se descoperă pe dinăuntru unite, tainic identice.”

Colin_Campbell_Cooper,_Rooftops_at_Sunset

„Formele vieții sociale suferă schimbări rapide și imprevizibile, în timp ce lucrarea religioasă a fiecărui credincios are o mare stabilitate. El poate fi atent la planurile lui Dumnezeu în progresul atât de minunat al științei și tehnicii; poate uni singurătățile și crea comunități vii de mărturisitori; poate trezi duhul de slăvire, poate face din orice muncă o rugăciune, chiar în inima de beton a celei mai moderne cetăți. Cu toate acestea, nu mai este posibil să exerciți această slujire în mod individual. Starea actuală a societății cere măsuri și acte care sunt de resortul iubirii colective. Credința sobornicească, în numele oamenilor dedicați rugăciunii, are mărețul privilegiu de a cere dreptatea lui Dumnezu asupra cetății umane. Și, într-adevăr, aici celibatarii sunt reprezentanți avantajați, pentru că își pot cheltui fără măsură rezervele disponibile de iubire lucrătoare.”

*
„Smerenia înseamnă arta de a fi exact la locul tău.”

van-gogh-almond-blossom

 Taina iubirii – Paul Evdokimov

 


 

 

Advertisements

Information

This entry was posted on 24/05/2017 by in Books, Inspiring views, Spirituality, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: