My mind is my shelter

Felicia

Păsările galbene – Kevin Powers

IMAG1644

În ciuda morții, din această carte țâșnește viața. Oricât ar fi de mari grozăviile (pe care e nevoie să le vedem, pentru că noi le facem), autorul te ține mereu legat de Dumnezeu, să nu te pierzi. Te aruncă din glonț către ghiveciul cu flori și din război în primăvară.

Cartea este scrisă de un tânăr care a luptat în războiul din Irak.
Într-adevăr, „Păsările galbene” stă pe aceeași treaptă cu „Pe frontul de vest nimic nou”, cum spune Tom Wolfe.

Războiul a încercat să ne ucidă primăvara, când iarba a înverzit câmpiile din Ninive, iar vremea s-a încălzit. Patrulam pe dealurile scunde de dincolo de orașe și târguri, le străbăteam înaintând la risc prin iarba înaltă, croindu-ne poteci prin miriștea măturată de vânturi, ca niște exploratori. În timp ce dormeam, războiul se ruga, frecându-și miile de coaste de pământ. Atunci când înaintam epuizați, ochii îi erau albi și căscați în întuneric. În timp ce mâncam, războiul postea, hrănindu-se din propriile-i lipsuri. Făcea dragoste și procrea și se răspândea prin foc. Apoi, vara, războiul a încercat să ne ucidă când arșita înălbea orice urmă de culoare de pe câmpii. Soarele ne sfredelea pielea, iar războiul își alunga cetățenii, grăbiți să caute adăpost în umbra clădirilor albe. Arunca o pată albă asupra tuturor lucrurilor, ca un văl peste ochii noștri. A încercat să ne ucidă în fiecare zi, dar nu a reușit. Nu pentru că ne era scris să scăpăm teferi. Nu pentru că ne era dat să supraviețuim. Adevărul era că nu ne era dat nimic. Războiul lua tot ce putea. Avea răbdare. Nu se sinchisea de obiective sau de granițe, de faptul că te iubea multă lume sau nu te iubea nimeni. Când dormeam, în vara aceea, războiul venea la mine în vis și îmi arăta singurul lui țel: să continue, doar să continue. Și am știut că războiul avea să facă ce poftea. ”

*

„Pe atunci nu mă surprindea cruzimea ambivalenței mele. Nimic nu părea mai firesc decât ca cineva să fie ucis. Iar acum, din siguranța cabanei mele călduroase, lângă un izvor limpede (…), când mă gândesc ce simțeam și cum mă purtam pe vremea când eram un băiețandru de douăzeci și unu de ani, nu pot decât să spun că a fost necesară. Trebuia să merg mai departe. Și, ca să merg mai departe, trebuia să văd lumea cu ochi limpezi, să mă concentrez asupra esențialului. Nu dăm atenție decât lucrurilor neobișnuite, iar moartea nu era ceva neobișnuit. Neobișnuit era glonțul cu numele tău pe el, minele artizanale îngropate special ca să dai tu de ele. Acelea erau lucrurile cărora le dădeam atenție.
Nu prea m-am gândit la Malik după aceea. A fost o prezență întâmplătoare, părea să existe doar în relație cu viața mea, care-și vedea de ale ei. Atunci n-aș fi fost în stare să exprim această idee, dar fusesem învățat că războiul e marele unificator, că îi apropie pe oameni mai mult decât orice altă activitate de pe pământ. Aiurea. Războiul naște solipsiști: cum o să-mi salvez viața astăzi? O cale ar fi ca tu să mori. Dacă tu mori, crește posibilitatea ca eu să trăiesc. Ești un nimic, ăsta-i tot secretul: o uniformă într-o mare de cifre, o cifră într-o mare de țărână. Și, într-un fel, credeam că cifrele acelea erau un semn al propriei noastre nimicnicii. Credeam că dacă rămânem oameni obișnuiți n-o să murim. Confundam corelația cu cauza și descopeream un tâlc anume în pozele morților, frumos aranjate alături de numele corespunzător poziției lor de pe lista tot mai lungă a victimelor, pe care o citeam în ziare ca dovezi ale unui război ordonat. Aveam senzația, în scurta străfulgerare de la o sinapsă la alta, că numele acestea se aflaseră pe listă cu mult înainte ca morții să vină în Irak. Că numele apăreau acolo imediat ce se făcuse poza, li se dăduse un număr și un loc. Și că oamenii aceia fuseseră morți chiar din acel moment.”

*

Un bărbat a fugit prin spatele unui zid scund, într-o curte, și s-a uitat de jur împrejur, surprins că mai era în viață, strângând bine arma în brațe. Instinctiv, am dat să-i strig: „ai scăpat, amice, nu te opri”, dar mi-am amintit cât de ciudat ar fi să spun una ca asta. Nu peste mult timp l-au zărit și ceilalți.
A privit la stânga, apoi la dreapta și praful s-a stârnit în jurul lui, iar mie mi-a venit să le spun tuturor să nu mai tragă în el, să îi întreb: „Ce fel de oameni suntem?” M-a copleșit o senzație ciudată, ca și când aș fi fost salvat, pentru că nu eram bărbat, ci un băiat, și poate că îi era frică, pentru că și mie îmi era frică, și mi-am dat seama cutremurat că trăgeam în el și că n-aveam să mă opresc până când nu știam sigur că e mort, și m-am simțit mai bine gândindu-mă că îl ucideam împreună cu toți ceilalți și că la fel de bine era să nu fii sigur că tu i-ai pus capăt vieții.
Dar am știut. L-am împușcat, ia el s-a prăbușit în spatele zidului. A fost iarăși împușcat de altcineva și glonțul i-a trecut prin piept și a ricoșat, spărgând un ghiveci cu flori atârnat la o fereastră, deasupra curții.”

*

„ – Doamna Al-Sharif planta zambile pe terenul ăsta. (…) Era o văduvă bătrână. (…) Toate femeile din cartier o invidiau pentru florile alea. Au acuzat-o că le face farmece, de cresc așa.
Apoi s-a oprit și și-a așezat mâinile pe zidul din chirpici de care ne rezemaserăm.
– Au ars în bătălia din toamna trecută. Anul ăsta n-a mai încercat să le planteze.
(…)
Nu eram cu nimic speciali. Nici prin viața noastră, nici prin moartea noastră. Nici măcar prin calitatea de a fi neînsemnați. Îmi place totuși să cred că exista în mine pe atunci o umbră de compasiune și că, dacă aș fi avut șansa să văd acele zambile, le-aș fi remarcat.
Trupul lui Malik, prăbușit și zdrobit la baza clădirii, nu m-a șocat. Murph mi-a întins o țigară și ne-am așezat iarăși lângă zid. Dar nu puteam să nu mă gândesc la o femeie pe care conversația cu Malik mi-o adusese aminte, care ne servise ceai în niște cești mici, ușor pătate. Amintirea părea imposibil de îndepărtată, îngropată în pulbere, așteptând să o aducă la lumină vreo pensulă de arheolog. Îmi amintesc cum roșise și zâmbise și cât de greu era să nu fie frumoasă, în ciuda vârstei, a burții, a câtorva dinți îngălbeniți, a pielii care se asemăna cu lutul uscat, crăpat, al verii.

Păsările galbene – Kevin Powers

Advertisements

Information

This entry was posted on 27/05/2017 by in Art, Books, Inspiring views.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: