My mind is my shelter

Felicia

Foarte rar mi se întâmplă să simt că întâlnirile mele cu ceilalți sunt reale. Să-mi întâlnesc mintea și sufletul cu ceilalți.

ada-lupu

Ada, tu simți că tu faci parte dintr-o generație artistică?

Da, eu am descoperit foarte mulți tineri în jur cu care simt că aș putea crește împreună și cu care simt că suntem într-un punct foarte bun.

Și care e acel punct? Sau ce vă aduce împreună?

Cred că avem curaj, avem curiozități, cred că avem și o nevoie de a ne revolta, de multe ori exagerat și nejustificat…

De unde nevoia asta de revoltă?

În România? Fix din cauza comunismului pe care nu l-au combătut părinții noștri sau pe care l-au combătut prea târziu. Eu sunt născută în 1991 și mi se pare că noi suntem direct născuți cu gândul de a salva ceva. Avem un fel de nostalgie anticomunistă în noi.

O traumă pe care n-ați trăit-o…

Exact… Și poate și faptul că suntem informați și că ne putem informa de aceleași lucruri în același timp, faptul că știm unii despre alții, chiar și prin Facebook, faptul că mulți dintre noi suntem obligați să lucrăm în sistemul independent. Și faptul că în teatru toți lucrăm cumulat, și nu ne ocupăm doar de treaba noastră, toate astea ne apropie, ne transformă într-o generație și ne diferențiază de cei dinaintea noastră.

Dar talentul ce loc are în această generație revoltată?

Nu știu ce să zic despre talent. Nu știu dacă e întotdeauna necesar pentru ca o generație să realizeze ceva în anumite domenii, chiar și în teatru. Cred că e important dacă are ceva de spus. Iar generația mea are ceva de spus, are enorm de spus. Talentul alege doar vârfurile din generație.

Și ce are de spus generația ta? Dacă ar fi să rezumi prin vocea ta, cum ar suna?

Nu mă scuz că exist! Cred că ăsta e principalul mesaj.

Spuneai că sunteți obișnuiți în generația voastră să vă dezvoltați în mai multe domenii. Tu ești actriță, dar anul trecut ai câștigat un concurs de dramaturgie. De ce se apucă o actriță să scrie? Nu-i mai ajung poveștile?

Eu am relații destul de dubioase cu textele și cuvintele și m-am exprimat în scris dintotdeauna, a fost așa, ca o salvare a mea, ca un prieten imaginar. Relația e dubioasă pentru că sunt foarte pretențioasă, le modific pe toate, pentru că trebuie să simt că sunt în perfectă armonie cu ceea ce rostesc. Am scris pentru că voiam un text pe care să-l simt total. În acest text, mi-am expus o parte din preocupări și testez să văd dacă ele au ecou și-n alți oameni. Și am mai vrut ceva: să testez o relație cu adevărul – a mea și a spectatorilor. Nu vreau să spun cât de personal e textul, dar sunt fragmente să le zicem autobiografice, fragmente în care exprim Adevăruri. Întotdeauna în texte sunt adevăruri inventate și noi reușim să-i convingem pe spectatori de adevărul altcuiva. Ei bine, în acest text am strecurat câteva adevăruri ale mele și am vrut să văd cum sunt percepute, dacă sunt percepută ca necredibilă pe propriile mele adevăruri.

În teatru te expui pe tine?

Nu, nu pe mine, expun personajul. Eu îl fac să existe, în corpul meu, dar el există cumva prin el însuși.

Între acest text, „Povestea păsării fără cuib”, și tine există această armonie perfectă? Deja joci un personaj care nu-ți mai aparține, deși tu l-ai „scris”…

Da, există. Dar eu n-am orgolii ca dramaturg. Pentru mine scrisul e un efect, o sensibilitate, nu țin neapărat la ce scriu. Scrisul e ceva mai mult intim… Iar la acest text am lucrat cu Iris Spiridon și am lucrat la el ca și cum nu era al meu.

Și cât din fata din „Povestea păsării fără cuib” ești tu?

Destul de mult… Dar sunt eu, atinsă de efectele propriului imaginar.

Vorbești despre obsesia pentru personaje și pentru povești. Care e povestea care ți-a marcat ție copilăria?

Eu în copilărie am fost foarte marcată de Iisus. Fără să fim o familie religioasă cu adevărat. Adică mama muncea tot timpul, iar eu cu bunica mergeam la biserică, dar mie îmi plăcea, pentru că mă lăsa să mă îmbrac frumos. Și eram fascinată, îmi plăcea să ascult liturghia duminica, iar de Paști, toată Săptămâna Mare… pentru mine era perioada preferată din an. Și asta datorită poveștilor. Iisus era un personaj minunat. Acum nu mai am certitudinea gândurilor despre el…

Nu mai crezi?

Nu știu dacă mai cred cum credeam atunci, că El chiar a existat, că a fost aici, că chiar o să apară la un moment dat într-o aură de lumină. Cred, dar am transfigurat puțin, nu mai sunt așa sigură ca atunci.

Și când a început să se clatine?

În liceu, când am început să citesc filozofie… Cred în continuare, însă nu știu dacă mai cred exact în acele povești pe care le auzeam eu duminica. Dar sunt curioasă, aștept să văd cum e Dincolo. Și pe lângă Iisus, aveam și alte două povești preferate, „Prințul fericit” și „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. „Tinerețe fără bătrânețe” nu cred c-o înțelegeam prea bine, dar mă făcea de fiecare dată să plâng.

Ce fel de copil erai?

Ca și acum, cumva paradoxală, foarte jucăușă, dar și super închisă. Stăteam destul de mult singură, eram eu cu mama și bunicii. Stăteam foarte mult cu prietenele mamei, îmi plăcea mult să stau cu adulții. Eram foarte matură… Și foarte liberă în același timp. Eram și timidă, de fapt era un fel de delicatețe de a aborda oamenii sau de exista printre ei. Și trăiam mult în imaginar. Presupun că toată viața o să fac așa…

Și ce construiești acolo în imaginar? Ai o lume la care lucrezi tot timpul?

Eu sunt obsedată de ideea de bine sau măcar de a evita răul. Și atunci, dacă văd prea multe lucruri care nu-mi convin, le refac eu în minte și fac multe personaje, plecând de la oameni pe care-i văd în viața reală. Și-i recreez în creierul meu. Apoi, când îi percep în real, mă străduiesc să fie varianta prelucrată a lor… pentru că refuz să accept anumite lucruri. Și am foarte mare nevoie să fiu împreună cu oameni. Eu cred foarte mult că viața asta e doar o trecere și simt cumva și prezența altor ființe. De-asta și în teatru, eu zic că fac ființe – unii sunt oameni, alții sunt combinații…

Și ființele astea trăiesc unde? În realități paralele?

Așa îmi imaginez eu. Cred că noi putem crea realități emoționale. Iar personajul se creează într-o realitate emoțională paralelă, o realitate creată de mine, de regizor, de cei din jur. Eu am nevoie să exist în momentul respectiv, ca să existe și el.

Te gândești vreodată că poate și tu ești doar un personaj, creat de cine știe ce entitate?

Da! Dar încerc să mă gândesc cât mai puțin la asta. Cel mai mult îmi place varianta cu Dumnezeu.

Toate astea pe care mi le-ai spus sunt motivul pentru care ai vrut să faci teatru?

Da. Mie teatrul mi se pare cea mai puternică formă de artă. Și atunci, eu, ca actor, pot să fiu mult în realitatea pe care o creez. Cred că e dintr-un egoism, pentru că am vrut să mă conțin și eu în ceea ce creez. Și mai cred că se întâmplă cumva și se aleg singure lucrurile. Spun asta fără să cred neapărat în destin. Dimpotrivă mi se pare că sunt foarte importante deciziile, dar cred că atunci când ai ceva de spus, calea prin care s-o spui o să se aleagă singură. Și sunt sigură că vine locul tău spre tine, dacă tu ai cu adevărat locul acela. Îți vin semne și tu le urmărești. Iar eu simt că am ce să exprim prin ce am ales. Ce spun eu de talent? Eu cred că trebuie să avem o anumită pornire sufletească orientată într-o anumită direcție. Și bunătate. Nu vreau să spun neapărat că artiștii trebuie să fie oameni buni, dar trebuie să ai o deschidere către ceilalți și să vrei să oferi. În teatru e cu atât mai frumos cu cât și primești în timp ce oferi. Și e și o întâlnire, e și nevoia mea de a fi cu ceilalți. Și mai e depășirea unor singurătăți.

Dincolo de teatru, tu ești singură?

Da, cel mai adesea. Pentru că foarte rar mi se întâmplă să simt că întâlnirile mele cu ceilalți sunt reale. Să-mi întâlnesc mintea și sufletul cu ceilalți. Dar atunci când se întâmplă, sunt foarte intense. Și eu merg departe și intelectual, și emoțional cu oamenii, nu mă menajez. Îmi place să mă arunc.

Cum era Botoșani în copilăria ta?

Era enorm. Și mă rătăceam în el. Eu am stat mult și la Ipotești, iar vacanțele de vară le petreceam acolo și ne jucam în casa memorială… Botoșaniul mi-a plăcut că avea ceva sălbatic. De la el cred că am împrumutat și eu ceva sălbatic. Iar locul meu preferat din Botoșani e cimitirul. Îmi place pentru e o lumină foarte frumoasă, e multă marmură albă și reflectă într-un anumit fel lumina.

Nu ți-era teamă să te plimbi prin cimitir?

Nu, deloc. Eu mă simt foarte bine în cimitir. Mi se pare foarte scurtă viața asta. Și cred că urmează ceva mult mai lung după…

Crezi cu adevărat asta?

Da! Aș înnebuni dacă n-aș crede. Suntem prea faini ca să fim trimiși pentru 70 de ani maxim 80…

Să ne întoarcem la teatru. Ai încredere în tine pe scenă sau te pui sub semnul întrebării?

Mă simt foarte bine pe scenă. Iar în momentul în care faci ca personajele să existe, nu mai e loc de greșeală. Mai degrabă în viață mă pot simți stingheră. Dar ca personaj știu că pentru asta au venit oamenii, să mă descopere… Și atunci e ca o voluptate să fiu acolo și să mă împart cu toți din jur.

Atunci n-ai nevoie de lucruri exterioare, premii, aplauze, ca să capeți încredere?

Am observat că mă interesează și reacțiile oamenilor. Premiile mă bucură în măsura în care sunt mai luabilă în seamă… Și cumva îți deschid niște drumuri. Oamenii îți acordă ceva mai mult credit după ce ai luat un premiu. După Gala Hop, au început să mă sune, să mă cheme la casting…

Știai în ce te arunci când ai dat la teatru? Știai ce junglă e?

Am fost inconștientă.

Și te pregătește facultatea pentru asta?

Da. Sunt conștientă că nu-i perfect, că întregul sistem are probleme, dar eu sunt dintre acei oameni care cred că facultatea i-a ajutat. Și m-a ajutat foarte mult și prin multe lucruri pe care nu le-a făcut pentru mine.

Care este cea mai mare problemă a generației tale?

Faptul că nu se fac angajări. Se nasc frustrări și de-asta arta nu mai e așa pură, ci e mult influențată de situația noastră de artiști. Și în loc să creștem prin noi înșine și prin preocupările noastre intime, profunde, noi suntem marcați de realitatea asta care ne conține și care ne plasează într-un anumit context care nouă nu ne convine. Îmi place de noi că suntem revoluționari, dar aș vrea cumva să fim mai puțin politici, măcar la început, chiar dacă e nevoie de noi. Știu că e nevoie de noi. Dar mi-ar plăcea să fim mai personalizați cumva. Parcă prea ne vrem eroi. Și nu zic că e rău, iar eu mă alătur oricărei inițiative, dacă e nevoie de mine, dar nu aș putea să fac niciodată o prioritate din asta: noi ca generație, cuvântul nostru…

Dar cum îți place lumea în care trăiești? Anul 2017, început de mileniu…

Îmi place, dar am și nostalgii. Mi-ar fi plăcut poate altă perioadă, perioada interbelică … Altminteri îmi place lumea în care trăiesc, îmi place și evoluția tehnologică, ne ține împreună și noi putem gestiona cât vrem să fim acolo sau în afară. Dar nu-mi place că suntem mult prea cool. Mi-ar plăcea să fim deștepți și simpli. Și mai toleranți. Deși noi ne pretindem toleranți, eu văd că nu suntem. Ne vrem toleranți, dar nu putem… E o formă de intoleranță teribilă în numele toleranței. E un fel de a te întoarce împotriva urii cu foarte multă ură.

Dacă ar fi să-ți pui o întrebare la care să răspunzi peste 20 de ani?

Adică eu s-o întreb pe Ada de la 40 de ani? M-am emoționat… Cred că întrebarea ar fi: „Îi mai iubești pe oameni la fel de mult?”

Și dacă te-ai întâlni azi cu Dumnezeu, pe El ce l-ai întreba?

Dacă e supărat din cauza noastră. Și dacă-i pare rău… De fapt l-aș întreba dacă e fericit… adică aș vrea să mă asigur că e totul bine la El.

Ada, tu simți că tu faci parte dintr-o generație artistică?

Da, eu am descoperit foarte mulți tineri în jur cu care simt că aș putea crește împreună și cu care simt că suntem într-un punct foarte bun.

Și care e acel punct? Sau ce vă aduce împreună?

Cred că avem curaj, avem curiozități, cred că avem și o nevoie de a ne revolta, de multe ori exagerat și nejustificat…

De unde nevoia asta de revoltă?

În România? Fix din cauza comunismului pe care nu l-au combătut părinții noștri sau pe care l-au combătut prea târziu. Eu sunt născută în 1991 și mi se pare că noi suntem direct născuți cu gândul de a salva ceva. Avem un fel de nostalgie anticomunistă în noi.

O traumă pe care n-ați trăit-o…

Exact… Și poate și faptul că suntem informați și că ne putem informa de aceleași lucruri în același timp, faptul că știm unii despre alții, chiar și prin Facebook, faptul că mulți dintre noi suntem obligați să lucrăm în sistemul independent. Și faptul că în teatru toți lucrăm cumulat, și nu ne ocupăm doar de treaba noastră, toate astea ne apropie, ne transformă într-o generație și ne diferențiază de cei dinaintea noastră.

Dar talentul ce loc are în această generație revoltată?

Nu știu ce să zic despre talent. Nu știu dacă e întotdeauna necesar pentru ca o generație să realizeze ceva în anumite domenii, chiar și în teatru. Cred că e important dacă are ceva de spus. Iar generația mea are ceva de spus, are enorm de spus. Talentul alege doar vârfurile din generație.

Și ce are de spus generația ta? Dacă ar fi să rezumi prin vocea ta, cum ar suna?

Nu mă scuz că exist! Cred că ăsta e principalul mesaj.

Spuneai că sunteți obișnuiți în generația voastră să vă dezvoltați în mai multe domenii. Tu ești actriță, dar anul trecut ai câștigat un concurs de dramaturgie. De ce se apucă o actriță să scrie? Nu-i mai ajung poveștile?

Eu am relații destul de dubioase cu textele și cuvintele și m-am exprimat în scris dintotdeauna, a fost așa, ca o salvare a mea, ca un prieten imaginar. Relația e dubioasă pentru că sunt foarte pretențioasă, le modific pe toate, pentru că trebuie să simt că sunt în perfectă armonie cu ceea ce rostesc. Am scris pentru că voiam un text pe care să-l simt total. În acest text, mi-am expus o parte din preocupări și testez să văd dacă ele au ecou și-n alți oameni. Și am mai vrut ceva: să testez o relație cu adevărul – a mea și a spectatorilor. Nu vreau să spun cât de personal e textul, dar sunt fragmente să le zicem autobiografice, fragmente în care exprim Adevăruri. Întotdeauna în texte sunt adevăruri inventate și noi reușim să-i convingem pe spectatori de adevărul altcuiva. Ei bine, în acest text am strecurat câteva adevăruri ale mele și am vrut să văd cum sunt percepute, dacă sunt percepută ca necredibilă pe propriile mele adevăruri.

În teatru te expui pe tine?

Nu, nu pe mine, expun personajul. Eu îl fac să existe, în corpul meu, dar el există cumva prin el însuși.

Între acest text, „Povestea păsării fără cuib”, și tine există această armonie perfectă? Deja joci un personaj care nu-ți mai aparține, deși tu l-ai „scris”…

Da, există. Dar eu n-am orgolii ca dramaturg. Pentru mine scrisul e un efect, o sensibilitate, nu țin neapărat la ce scriu. Scrisul e ceva mai mult intim… Iar la acest text am lucrat cu Iris Spiridon și am lucrat la el ca și cum nu era al meu.

Și cât din fata din „Povestea păsării fără cuib” ești tu?

Destul de mult… Dar sunt eu, atinsă de efectele propriului imaginar.

Vorbești despre obsesia pentru personaje și pentru povești. Care e povestea care ți-a marcat ție copilăria?

Eu în copilărie am fost foarte marcată de Iisus. Fără să fim o familie religioasă cu adevărat. Adică mama muncea tot timpul, iar eu cu bunica mergeam la biserică, dar mie îmi plăcea, pentru că mă lăsa să mă îmbrac frumos. Și eram fascinată, îmi plăcea să ascult liturghia duminica, iar de Paști, toată Săptămâna Mare… pentru mine era perioada preferată din an. Și asta datorită poveștilor. Iisus era un personaj minunat. Acum nu mai am certitudinea gândurilor despre el…

Nu mai crezi?

Nu știu dacă mai cred cum credeam atunci, că El chiar a existat, că a fost aici, că chiar o să apară la un moment dat într-o aură de lumină. Cred, dar am transfigurat puțin, nu mai sunt așa sigură ca atunci.

Și când a început să se clatine?

În liceu, când am început să citesc filozofie… Cred în continuare, însă nu știu dacă mai cred exact în acele povești pe care le auzeam eu duminica. Dar sunt curioasă, aștept să văd cum e Dincolo. Și pe lângă Iisus, aveam și alte două povești preferate, „Prințul fericit” și „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. „Tinerețe fără bătrânețe” nu cred c-o înțelegeam prea bine, dar mă făcea de fiecare dată să plâng.

Ce fel de copil erai?

Ca și acum, cumva paradoxală, foarte jucăușă, dar și super închisă. Stăteam destul de mult singură, eram eu cu mama și bunicii. Stăteam foarte mult cu prietenele mamei, îmi plăcea mult să stau cu adulții. Eram foarte matură… Și foarte liberă în același timp. Eram și timidă, de fapt era un fel de delicatețe de a aborda oamenii sau de exista printre ei. Și trăiam mult în imaginar. Presupun că toată viața o să fac așa…

Și ce construiești acolo în imaginar? Ai o lume la care lucrezi tot timpul?

Eu sunt obsedată de ideea de bine sau măcar de a evita răul. Și atunci, dacă văd prea multe lucruri care nu-mi convin, le refac eu în minte și fac multe personaje, plecând de la oameni pe care-i văd în viața reală. Și-i recreez în creierul meu. Apoi, când îi percep în real, mă străduiesc să fie varianta prelucrată a lor… pentru că refuz să accept anumite lucruri. Și am foarte mare nevoie să fiu împreună cu oameni. Eu cred foarte mult că viața asta e doar o trecere și simt cumva și prezența altor ființe. De-asta și în teatru, eu zic că fac ființe – unii sunt oameni, alții sunt combinații…

Și ființele astea trăiesc unde? În realități paralele?

Așa îmi imaginez eu. Cred că noi putem crea realități emoționale. Iar personajul se creează într-o realitate emoțională paralelă, o realitate creată de mine, de regizor, de cei din jur. Eu am nevoie să exist în momentul respectiv, ca să existe și el.

Te gândești vreodată că poate și tu ești doar un personaj, creat de cine știe ce entitate?

Da! Dar încerc să mă gândesc cât mai puțin la asta. Cel mai mult îmi place varianta cu Dumnezeu.

Toate astea pe care mi le-ai spus sunt motivul pentru care ai vrut să faci teatru?

Da. Mie teatrul mi se pare cea mai puternică formă de artă. Și atunci, eu, ca actor, pot să fiu mult în realitatea pe care o creez. Cred că e dintr-un egoism, pentru că am vrut să mă conțin și eu în ceea ce creez. Și mai cred că se întâmplă cumva și se aleg singure lucrurile. Spun asta fără să cred neapărat în destin. Dimpotrivă mi se pare că sunt foarte importante deciziile, dar cred că atunci când ai ceva de spus, calea prin care s-o spui o să se aleagă singură. Și sunt sigură că vine locul tău spre tine, dacă tu ai cu adevărat locul acela. Îți vin semne și tu le urmărești. Iar eu simt că am ce să exprim prin ce am ales. Ce spun eu de talent? Eu cred că trebuie să avem o anumită pornire sufletească orientată într-o anumită direcție. Și bunătate. Nu vreau să spun neapărat că artiștii trebuie să fie oameni buni, dar trebuie să ai o deschidere către ceilalți și să vrei să oferi. În teatru e cu atât mai frumos cu cât și primești în timp ce oferi. Și e și o întâlnire, e și nevoia mea de a fi cu ceilalți. Și mai e depășirea unor singurătăți.

Dincolo de teatru, tu ești singură?

Da, cel mai adesea. Pentru că foarte rar mi se întâmplă să simt că întâlnirile mele cu ceilalți sunt reale. Să-mi întâlnesc mintea și sufletul cu ceilalți. Dar atunci când se întâmplă, sunt foarte intense. Și eu merg departe și intelectual, și emoțional cu oamenii, nu mă menajez. Îmi place să mă arunc.

Cum era Botoșani în copilăria ta?

Era enorm. Și mă rătăceam în el. Eu am stat mult și la Ipotești, iar vacanțele de vară le petreceam acolo și ne jucam în casa memorială… Botoșaniul mi-a plăcut că avea ceva sălbatic. De la el cred că am împrumutat și eu ceva sălbatic. Iar locul meu preferat din Botoșani e cimitirul. Îmi place pentru e o lumină foarte frumoasă, e multă marmură albă și reflectă într-un anumit fel lumina.

Nu ți-era teamă să te plimbi prin cimitir?

Nu, deloc. Eu mă simt foarte bine în cimitir. Mi se pare foarte scurtă viața asta. Și cred că urmează ceva mult mai lung după…

Crezi cu adevărat asta?

Da! Aș înnebuni dacă n-aș crede. Suntem prea faini ca să fim trimiși pentru 70 de ani maxim 80…

Să ne întoarcem la teatru. Ai încredere în tine pe scenă sau te pui sub semnul întrebării?

Mă simt foarte bine pe scenă. Iar în momentul în care faci ca personajele să existe, nu mai e loc de greșeală. Mai degrabă în viață mă pot simți stingheră. Dar ca personaj știu că pentru asta au venit oamenii, să mă descopere… Și atunci e ca o voluptate să fiu acolo și să mă împart cu toți din jur.

Atunci n-ai nevoie de lucruri exterioare, premii, aplauze, ca să capeți încredere?

Am observat că mă interesează și reacțiile oamenilor. Premiile mă bucură în măsura în care sunt mai luabilă în seamă… Și cumva îți deschid niște drumuri. Oamenii îți acordă ceva mai mult credit după ce ai luat un premiu. După Gala Hop, au început să mă sune, să mă cheme la casting…

Știai în ce te arunci când ai dat la teatru? Știai ce junglă e?

Am fost inconștientă.

Și te pregătește facultatea pentru asta?

Da. Sunt conștientă că nu-i perfect, că întregul sistem are probleme, dar eu sunt dintre acei oameni care cred că facultatea i-a ajutat. Și m-a ajutat foarte mult și prin multe lucruri pe care nu le-a făcut pentru mine.

Care este cea mai mare problemă a generației tale?

Faptul că nu se fac angajări. Se nasc frustrări și de-asta arta nu mai e așa pură, ci e mult influențată de situația noastră de artiști. Și în loc să creștem prin noi înșine și prin preocupările noastre intime, profunde, noi suntem marcați de realitatea asta care ne conține și care ne plasează într-un anumit context care nouă nu ne convine. Îmi place de noi că suntem revoluționari, dar aș vrea cumva să fim mai puțin politici, măcar la început, chiar dacă e nevoie de noi. Știu că e nevoie de noi. Dar mi-ar plăcea să fim mai personalizați cumva. Parcă prea ne vrem eroi. Și nu zic că e rău, iar eu mă alătur oricărei inițiative, dacă e nevoie de mine, dar nu aș putea să fac niciodată o prioritate din asta: noi ca generație, cuvântul nostru…

Dar cum îți place lumea în care trăiești? Anul 2017, început de mileniu…

Îmi place, dar am și nostalgii. Mi-ar fi plăcut poate altă perioadă, perioada interbelică … Altminteri îmi place lumea în care trăiesc, îmi place și evoluția tehnologică, ne ține împreună și noi putem gestiona cât vrem să fim acolo sau în afară. Dar nu-mi place că suntem mult prea cool. Mi-ar plăcea să fim deștepți și simpli. Și mai toleranți. Deși noi ne pretindem toleranți, eu văd că nu suntem. Ne vrem toleranți, dar nu putem… E o formă de intoleranță teribilă în numele toleranței. E un fel de a te întoarce împotriva urii cu foarte multă ură.

Dacă ar fi să-ți pui o întrebare la care să răspunzi peste 20 de ani?

Adică eu s-o întreb pe Ada de la 40 de ani? M-am emoționat… Cred că întrebarea ar fi: „Îi mai iubești pe oameni la fel de mult?”

Și dacă te-ai întâlni azi cu Dumnezeu, pe El ce l-ai întreba?

Dacă e supărat din cauza noastră. Și dacă-i pare rău… De fapt l-aș întreba dacă e fericit… adică aș vrea să mă asigur că e totul bine la El.

*

 Ada Lupu – interviu Yorick

 

Advertisements

Information

This entry was posted on 08/07/2017 by in Art, Inspiring views, Spirituality, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: