My mind is my shelter

Felicia

Arhipelagul altei vieți – Andrei Makine

IMAG1935

În acel moment al tinereții mele, verbul „ a trăi” și-a schimbat înțelesul. De-atunci avea să exprime soarta celor care izbutiseră să ajungă la Marea insulelor Șantar. Pentru toate celelalte feluri de manifestare în lumea noastră de-aici, avea să-mi fie de ajuns „a exista”.

„Bănuiam că nu va rămâne în sat și nici nu-și va continua zborul. Ținta lui era altundeva.
Gândul acesta m-a legat de el, ca un secret împărtășit. Zăream aceeași siluetă cenușie a munților, soarele reflectat în cioburi de scoici, sloiul de gheață care sfida căldura de iulie…M-am simțit foarte apropiat de necunoscutul acela. Totuși, misterul lui nu s-a lăsat pătruns – avea o identitate mai complexă decât ce a unui simplu vânător de taiga.”

„La sfârșitul anului școlar, clasa noastră a fost împărțită în două și pe urmă a căzut vestea: întâiul grup va fi instruit pentru meseria de macaragiu, cel de-al doilea, pentru cea de geodez…La vârsta de paisprezece ani, vădeam înclinații felurite și, în ciuda nivelării vieții de orfelinat, se găseau printre noi supradotați și loaze, stahanoviști înrăiți și puturoși intratabili. Un ucaz al Prtidului a netezit aceste diferențe. Din Siberia centrală, am fot trimiși trei mii de kilometri spre est, în Extremul Orient, acolo unde un șantier de ucenici avea nevoie de macaragii și de geodezi debutanți.
‘Înregimentare totală’, comentau sovietologii. ‘Dictatura care neagă individualitatea umană’. Da, fără îndoială…Atâta doar, că nu trăiam în teorie, ci în carnea sufletelor noastre, doldora de nepăsare și de griji, de dor de dragoste și de speranțe rănite. Plecarea a coincis cu înseninarea cerului și cu învierea miresmelor de taiga. Refractari la doctrine, nu aveam decât o singură năzuință: să ne îmbătăm cu această primăvară nouă, cea mai strașnică din viața noastră – credeeam noi.

Mecanica lumii! Când se ciondăneau pentru o femeie, bărbații își etalau atuurile: talia atletică, poziția profesională, bancnotele cu chipul lui Lenin sau, la o adică, trepiedul ăla cu care puteai strivi gâtlejul unui rival.
Tocmai pricepusem această mașinărie rudimentară a existenței. Profesorii noștri o dezvăluiseră la scara lor modestă, aceea a unor bieți topografi, gata să facă orice doar ca să se culce cu o blondă oxigenată.  Dar restul omenirii? Ei bine, același joc cu învinși și învingători. Lunganul și Mititelul nu aveau drept armă decât trepiedul. Ceilalți dispuneau de tunuri, de averi, de putere…De lagăre!
Totul gravita, prin urmare, în jurul unei atrăgătoare coapse femeiești – comedia universală a rivalităților, a ispitelor, a dușmăniilor mute și minciunilor spontane. Iar clipa aceea d erelaxare, într-o crâșmă, pe malul fliviului Amur…Și copilul acela bocindu-și tatăl, un tată pe care nu izbutise să-l scoată din înțepenirea sloiurilor.
Asta a fost adevărata mea lecție de geodezie.
A doua zi îmi pierise cheful să înving.”

„Cea dintâi explorare m-a dus spre Capul Întorsurii, de unde speram să pot în sfârșit admira oceanul cel adevărat. Odată ajuns, însă, am zărit următorul promontoriu – și din nou mare aîncopciată în golfuri, punctată de insulițe...Finitul ascunzând infinitul.

„Nu-l deosebea nimic de locuitorii din Tugur, cu excepția, poate, a pelerinei cu glugă de piele lucioasă. Fața lui arsă de vânt era cea a unui nomad; aici, însă, între mare și păduri, nimeni nu era sedentar.
Cu toate astea, părea străin de mecanica umană pe care o înțelesesem grație gâlcevii dintre profesorii noștri: joc al dorințelor, competiție a orgoliilor, comedie a postúrilor – tot ceea ce credem că reprezintă viața. Ciudățenia lui te ducea cu gândul la un alt fel de curgere a timpului, părea că șterge numele obișnuite ale ființelor și lucrurilor.”

Să mergi prin taiga e doar un fel de a spune. De fapt, trebuie să te miști cu zveltețea unui înotător. Cel care ar dori să se năpustească, să rupă, să forțeze o cale de trecere ostenește degrabă, își trădează prezența și ajunge să urască valurile de crengi, de tufe, de mărăcini care se năpustesc asupra lui.
Omul cu glugă știa asta. (…)
Remarcam cu încântare aceste detalii – dovadă că experiența mea rămânea valabilă și în pădurile din Extremul Orient. Câteva plante neobișnuite, reliefuri modelate diferit, dar aceleași urme de jivine, aceleași semne vestind schimbările de sol…Același dialect forestier, nuanțat de vecinătatea litoralului.
(…)
Osteneala ritma domoalele înșiruiri de ceruri și frunizșuri care se desfășurau în fața mea – în fața noastră, pentru că pașii ni se armonizau, ghiceam pornirile vagabondului către escalade, dar și plăcerea cu care se descotorosea de povara din spate, pătrundea în undele apelor și-și spăla fața și gâtul acoperite cu polen din plin.
Aveam remușcări că-l spionez în acest chip, că îi violez un moment de taină al vieții. S-ar fi cuvenit să mă duc la el? Să-i cer iertare pentru această pândă?
(…)
Îmi aminteam de conducătorii noștri de stagiu, Lunganul și Mititelul: întruchipau ideea unei izbânzi sigure. O Toyota de ocazie pe care o puteai dobândi, într-un port, cu prețul câtorva ani de trudă, o sticlă de porto din Aerbaidjan, pe care să o savurezi în compania unei blonde înveșmântate în catifea.
Necunoscutul își isprăvise prânzul și, nemișcat, privea curentul care răscolea prelungi cascade de soare. De fapt, nu-mi doream decât asta: să fiu în locul lui, să trăiesc această liniște, să înțeleg, fără cuvinte, sensul așteptării mele de-aici și de-acum.
Omul s-a ridicat în capul oaselor, și-a luat ranița și apoi a rămas nemișcat, de parcă ar fi vrut să-mi repete ceea ce tocmai pricepusem: fericirea absolută de a trăi această clipă.”

Spre seară, cerul s-a luminat, răspândind o aureală transparentă peste taigaua înnegrită de burniță. Îmi ziceam că necunoscutul va ajunge în curând la locul său de adăpost și că-și va încropi un bivuac…
S-a suit pe un grui încoronat cu o grămadă de bolovani și, oprindu-se din mers, a contemplat ceva ce eu nu puteam vedea de jos. Am crezut că-i întrevăd un surâs pe chip. Soarele în declin îi făcea silueta să capete o ireală intensitate. Era sigur în tot universul...”

„Îl cercetam pe furiș: trăsături simple, oneste, o cicatrice lungă la gât și petele alea de pe obraz, urme ale unor vechi degerături, cu siguranță. Fpatul că era deprins cu taigaua nu-i explică ciudățenia. Altele erau semnele care-l trădau: o mimică prea subtilă pentru șirul de emoții pe care le avea de exprimat un om de teapa lui, vorbirea butucănoasă, dar modulată de o intonație meditativă, melancolică…

„Mândru că reluasem dialogul ca între bărbați, i-am explicat următorul detaliu: toți copiii din orfelinatul nostru aveau părinți dispăruți în lagăre. Ne strânseseră laolaltă ca să nu contaminăm școlile obișnuite, unde am fi dat în vileag soarta deținuților. Adunați într-un singur loc, nu prea aveam mare brânză să ne povestim. Trasee asemănătoare și, de aceea, banale.

Eu sunt lupul fără haită…
Am surâs amândoi, nu atât de formulă, cât de faptul că începuserăm să ne înțelegem.”

„În acel iunie 1952, aveam douăzeci și șapte de ani și mă pregăteam să mă căsătoresc cu o tânără abia ajunsă la vârsta majoratului. Sveta… Trăiam cu certitudinea unei fericiri în sfârșit posibil, ca o iluzie de care te agăți după o lungă perioadă neagră.”

„Sub resturile de ciment am descoperit o păpușă de cârpe, figurina pe care o zărisem adesea în mâinile micuței Sima, fata unui lucrător de la terasament. Primul meu fior de iubire copilărească. Vederea acelui ghemotoc zdrențuit de cârpă mi-a arătat senzația de fragilitate a propriului meu corp. Păpușa s-a împlântat în mine – ca o replică a îngerului păzior care avea de acum încolo să mă îndemne la prudență, compromis, resemnare.

„Privirie compătimitoare ale celorlalți îmi ofereau, la început o apăsătoare, dar valorizantă, identitate: eu, Pavel Garțev, victimă a dușmanilor socialismului, aproape un erou un simbol.
Într-o seară, am surprins o conversație între unchiul și mătușa mea, la care locuiam: dușmanul socialismului” care dinamitase barajul era, de fapt, un soț încornorat. Taică-miu și-o luase ca ibovnică pe nevasta acelui tehnician. Omul se răzbunase, subestimând puterea deflagrației. Avusese intenția să producă doar niște sticăciuni, astfel ca tatăl meu să fie acuzat de neglijență și apoi mutat…
Dezvăluire a distrus imaginea de victimă pe care mi-o făurisem. Viața e mult mai sinuoasă. Mățtile ei se schimonoseau, își schimbau personajul, o dramă revoluționară, o dramă revoluționară se preschimba într-o farsă de amantlâc. Eram feciorul unor comuniști convinși, răpuși de lovitura uui terorist? Sau feciorul unui afemeiat pedepsit aspru?”

Rămăsesem năucit în fața răsturnării de înțeles a tot ceea ce trăisem până atunci împreună cu ea.”

„Ce-aș fi putut să-i îndrug acestei tinere pe care, de fapt, n-o întâlnisem niciodată?”

„O asemenea scară de valori nu provoacă nimănui îndoieli.”

„De-acum, în acest teatru al umbrelor domnea o tăcere eliberată de orice minciună.”

„Și o femeie! Sau mai degrabă o siluetă aplecată deasupra undelor, ale cărei gesturi mi-au sugerat că spală rufe. În toiul nebuniei războinice la care participam, această prezență era semnul unui adevăr umil și suveran, era o descătușare.
Am înaintat câțiva pași, silueta s-a clătinat prin ceața priviri mele și a dispărut îndărătul frunzișului. Am coborât spre mal și m-am prăvălit acolo, aruncând arma și smulgându-mi în grabă masca.
Eliberat din etuvă, câteva clipe n-am făcut decât să beau aer, fără să mă gândesc la instrucția de pe al cărei traseu dezertasem. În față, un râu își murmura refrenul sonor, o plantă de apă își lăsa pletele înflorite să plutească. Această legănare în voia undelor mi s-a părut încărcată de un înțeles mult mai profund decât mărșăluirea noastră prin hățișuri și decât tirul asupra unor ținte pironite de trunchiurile copacilor
O rafală de mitralieră m-a trezit la realitate, în această simulare post-atomică aflată în derulare. În jurul meu, râul își ritma melodia, soarele se spărgea în cioburi și se aduna, la un cot, într-un șuvoi domol de aur întunecat. Vârfurile brazilor se legănau, răspunzând vântoasei care venea dinspre cerul nevăzut.
La câteva sute de metri de acolo, niște bărbați înaintau greoi, încotoșmănați în veșminte cauciucate țepene, cu capetele prinse sub o anvelopă groasă. Aerul pe care-l respirau păstra mirosul acidului din filtru. Vederea lor, pe care aburul o făcea neclară, nu percepea nici cerul, nici transparența apelor, ci doar țintele: niște siluete fixate de copaci, cu o pată roșie în dreptul plexului solar care trebuia ciuruită de gloanțe. Acest comportament avea logica lui, pentru că dușmanul se pregătea ca, în luna iunie, să treacă această pădure prin pârjolul unei explozii atomice.  Ne proiectaseră un documentar: un deșert de scrum preluase luase locul a două orașe japoneze…
Mi-o închipiuam pe femeia înspăimântată de veșmântul meu de extraterestru. Probabil că acum mergea pe vreo potecă, departe de lumea asta delirantă. Prin urmare, lumea asta putea fi evitată!
Nu, nu eram atât de naiv încât să proclam iubirea universală. Însă aerul pe care-l respiram era același de partea cealaltă a oceanului, iar murmurul apelor avea aceeași tonalitate în insulele japoneze sau altunde. Clipa asta de vară avea același ecou de seninătate pe toate continentele…
Gândurile de față m-au ajutat să-mi păstrez cumpătul în fața unui ofițer care, ivit deodată în spatele meu, m-a interpelat cu brutalitate.

„Considerându-se în slujba unei idei, Luskas nu suporta cusururile vieții. Dacă i-ar fi stat în putere, ar fi îndreptat toate trunchiurile răsucite din taigaua ce ne înconjura.”

„Dacă m-ar fi văzut cineva, ar fi crezut că sărut filamentele acelea prelungi și încâlcite. De fapt, aproape că le mușcam, aspirând apa care le îmbibase, scuipând apoi nisip și așchiile de lemn ori de cărbune din filtrele distruse.
(…)
Ochii mei, deprinși cu întunericul, au dibuit de îndată luminescența aceea palidă. Ploaia se oprise, iar cerul nopții, limpezit, se albăstrise ușor. Deși nu puteam vedea lumina prin bortă, ea era cea care răspândea scânteierea discretă. O stea părea să pâlpâie printre ierburile înalte ale căror tulpini unduiau sub vânt, acolo, pe suprafața Pământului, într-o lume care, zărită din mormântul meu, căpăta un cu totul alt chip.
Stăteam nemișcat, cu privire vrăjită de neverosimila stranietate a vizibilului. Gaura dădea spre o viață în comparație cu care tot ce trăisem până atunci își pierdea importanța.  Dezamăgirile mele sentimentale și doctrinele care păreau că integrează sensul universului nu mai aveau niciun ecou în adevărul de care mă apropiasem. Priveam cu încântare, la marginea vertijului, ierburile care mângâiau o stea și mi s-a părut că zăresc o umbră omenească care stătea de veghe dincolo de acest pasaj de pământ, o umbră pe care aș fi putut-o atinge cu mâna…
Mai târziu, aveam să realizez că niciodată nu contemplasem atât de mult cerul nopții.”

„Eram mândru că nu mă înjosisem să-l denunț. Cu toate astea, știam că nu o să-mi ierte gestul omenos. O constantă psihologică căreia eram curios să-i verific fatalitatea.
În mod ciudat, mă simțeam oarecum responsabil pentru ce ajunsese acest om. Pentru că n-am fost în stare să-i explic viața pe care o întrezărisem în cavoul în care mă îngropase.”

„Simțeam din nou în suflet un frison de lașitate, prezența „păpușii de cârpe” care mă împingea să mă supun, să-mi înghit orice vorbă nesocotită, de fapt să-mi alung din minte tot ce ne făcea să fim vii.”

„Faptul că ne confruntam cu o femeie răsturna sensul expediției noastre. Ne umilise, ne înjosise. Noi eram adevăratele victime! Bălăngăniți prin nesfârșitul taigalei. Atinși la mândrie. Batjocoriți de o fată care ținea mai bine ca noi, care mărșăluia cu dârzenie și care răspundea cu stăpânire de sine ofensivelor noastre. Și care, mai ales, deși avusese prilejul să ne ucidă, preferase să nu o facă!
Tot rumegam gândurile astea ca să domolesc aiuritoarea noutate a situației. Și, în plus, ca să slăbesc flacăra dorinței: trupul femeii de care aveam să mă bucur alături de ceilalți, lelița care trebuia pedepsită, nu pentru crimă, ci pentru că stricase logica acestei lumi.

Gândurile mi se poticneau de imposibila simplitate a vieților noastre”.

„Filosofii susțin că omul e pervertit de scoietate și de proasta guvernare. Atât doar, că până și cel mai sumbru regim ar fi putut să ne poruncească, la limită, s-o ucidem pe fugară, necum să-o supunem chinului unui viol. Nu, violatorul sălășluia în noi ca un virus și nici măcar o societate ideală nu ne-ar fi putut tămădui. Înăuntrul meu zăcea acea păpușă de cârpe, veghetoarea lăcomiei mele vitale.”

„Îmi venea în minte povestea lui Ratinski: o femeie siluită de gardieni și împușcată sub pretextul unei evadări – mereu nevoia de a ieși basma curată în fața societății! Banala monstruozitate a acestei crime ne făcuse, pentru o vreme, raționali, scoțându-ne în evidență josnicia. Prin urmare asta era soluția: să năruim plăcerea visată prin imaginea unui cadavru…”

„Nu-ți fie teamă, plec, n-o să-ți fac niciun rău. Nu suflu o vorbă că ești aici…”
Îi tăinuisem prezența evadatului…Preț de câteva clipe am încetat să simt în mine prezența vreunei păpușe.”

Judecata lui mi s-a părut tăioasă, de parcă ar fi vrut să se delimiteze de noi.”

„Mi-am amintit de vorbele lui Vasin: să mergi pe urmele unei femei fără să te-ntrebi care e țelul veșnicei sale hălăduiri. Posibilitatea unei astfel de călătorii, spunea el, l-ar fi făcut să creadă în ceva aflat dincolo de viețile noastre…”

„S-o fi gândind oare la mine, că o pândesc de aici, din întuneric?” Era prima oară când îmi venea în minte această întrebare. Înainte fuseserăm mai mulți și nu puteam să-i bănuiesc decât o atitudine care ne viza pe toți la grămadă: frică, silă, dorința să scape de haita aia de militari, când lipsiți de snagă, când agresivi.
De-acum, rămăsesem doar eu – un bărbat ostenit de atâta hăituială, de somnul agitat, de hrana neîndestulătoare. Aidoma ei, aprinsesem un foc, pregătisem cina și stăteam nemișcat, cu privirea pierdută în flăcări. Adulmecam același aer încărcat de blândețe meridională, ascultam același zgomot monocord al unei păsări care zbura deasupra adăposturilor noastre. Fiecare dintre noi simțea clipele astea intime rătăcite în aerul larg și tremurat al taigalei.
Nu fusesem niciodată legat de cineva prin fire atât de transparente. Femeia se afla acolo, iar simpla ei prezență putea schimba clipa pe care o trăiam.

„Chiciura albăstruie dădea pădurii un aer trufaș, nepăsător la nevoia mea de a trăi în adâncul ei.”

„Această pauză mi-a adus o luciditate a diseprării. Mi-am spus că această ultimă încercare râvnea cu orice preț la un deznodământ, da, chiar cu prețul morții mele, ceea ce s-ar fi petrecut cu siguranță dacă m-aș fi năpustit asupra evadatei. Mi-ar fi tras un glonț în cap sau în picior, lăsându-mă să zac acolo până la trecerea vreunui animal de pradă. Atacul meu era o sinucidere deghizată.”

„După primul an de pușcărie am descoperit această libertate. Da, libertatea! Puteau să mă trimită oriunde, într-un lagăr mai dur, puteau să mă schingiuiască, să mă ucidă. Nu-mi păsa. Lumea lor nu mă mai privea, pentru că nu mai era decât un joc, iar eu încetasem să mai fiu jucător. Ca să joci, trebuie să ai pofte, să urăști, să te temi. Eu nu mai aveam în mână cârțile astea. Eram liber…

„sentimentul că exist departe de acest corp care se agăța de viață, departe de trecutul meu și de lumea celorlalți, în care nu mai aveam de îndeplinit niciun rol.”

„Trebuia să spun o vorbă de despărțire și s-o șterg, înainte să se răzgândească. Păpușa, zgribulitul meu înger păzitor, mă grăbea să plec. Acoperită însă de flecăreala ei spăimoasă, o altă voce arăta spre adevăratul motiv al șovăielii mele, un cu totul alt sentiment decât frica.”
(…)
Vocea i-a răsunat înăbușit, ascunzând speranța unei replici care n-avea nicio legătură cu această urmărire și cu lumea unde aveam de gând să mă întorc. Poate că atunci i-am perceput atât de intim prezența: viața asta năruită, care-mi era pusă pe tavă, fața aceea lividă și frumoasă, însemnată de atingerea unui glonț și care se întindea înspre mine așteptând un răspuns, ochii care mă priveau cu o lucire de tandrețe descumpănită. Da, cu acea duioșie pe care n-o mai întâlnisem de pe vemea copilăriei.
Mi s-a părut că înțeleg de ce ezitam să plec. Păpușa mi se foia în inimă…”

„Ultima imagine de care-mi amintesc e silueta ei proiectată pe infinitul oceanului.”

„Istoria se scria înlăuntrul meu, o auzeam interpretată de vocea înflăcărată a păpușii.”

„Mi-a apărut în vis cel care era să fiu. Stăteam lungit în zăpadă, gol pușcă, și o femeie aprindea în jurul meu focuri plăpânde care se stingeau sub rafalele vântului. Lua de la capăt lupta cu frigul și fiecare flăcăruie îmi mai aducea în obraz un răgaz de supraviețuire. Așa cum se întâmplă adesea în visele violente și mute, nu reușeam să spun esențialul: gesturile acelea, în tandra lor abnegație, aparțineau unei vieți necunoscute, singura în care mai doream să cred…”

Simțeam, nelămurit, că, dacă nu voi minți, voi păstra șansa să cred în această altă viață căreia îi întrezărisem noima atunci când am văzut-o pe femeie mergând spre ocean.

„Adăpostul numărul nouăsprezece îmi era cunoscut până și în cel mai mărunt ungher. Mi-am început pregătirile fără să-mi stabilesc un țel și fără să prevăd pericolele. Săptămânile petrecute în taiga mă învățaseră să mă descurc lăsându-mă ceva mai mult în voia instinctului, fără raționamente fricoase care să întârzie acțiunea.”

„Durerea a început din nou să mă chinuie când am ieșit la aer. M-am întins pe jos, buimac, tot o rană sub veșmintele sfâșiate. O voce tânguitoare mi-a răsunat în țeastă și, pe dată, fără să-i las răgazul să se întrupeze în păpușă, m-am împins în țărână, m-am ridicat, având în auz doar zvâcnetul sângelui în tâmple…
Adăpostul numărul cinci, cel al lui Vasin, se afla nu departe de postul de control. Am mers înainte, îmboldit de o dârzenie extremă, în acea stare de hipnoză care ne împinge de la spate atunci când toate limitele pericolului au fost depășite, rămânând deci neglijabile.

Pe înserat, când înfulecam carnea friptă pe jar, am devenit conștient că nu mă gândisem niciodată cu atâta tristețe și recunoștință  la o ciozvârtă din lumea vie care mă ferea de moarte. Adevărul e că nu mă simțisem niciodată atât de legat de această viață așa-zis sălbatică și din care făceam de-acum parte…”

Începând cu acea zi, o înstrăinare, mai degrabă mentală decât fizică, avea să mistuie lumea în care oamenii de dușmăneau, lumea lui Luskas a lui Ratinski, lumea adăpostului cu numărul nouăsprezece. Într-o dimineață, reluându-mi drumul, mi-am amintit de loviturile pe care le primisem în față și, în mod foarte limpede, mi-am dat seama că nu mai nutream nici un strop de dorință de răzbunare, nici un fir de ură și nici măcar orgolioasa ispită a iertării. Rămăsese doar liniștea însorită a țărmului pe care îl urmam, transparența luminoasă a cerului și aproape imperceptibilul clinchet al frunzelor care, atinse de ger, cădeau de pe ramuri și se așezau pe chiciura solului cu acel scurt sunet de cristal. Da, doar decantarea supremă a liniștii și a luminii.

„Calmul însorit care domnea aici mi-a părut neverosimil: a fost cea dintâi și cea mai justă impresie pe care mi-a lăsat-o arhipelagul Șantar. O planetă fără seamăn unde, la doar câțiva metri distanță, dând cotul după o faleză, se schimbau și marea, și cerul, și anotimpul.”

„- Și ce-o să facem aici?
Răspunsul a venit repede, făcând inutilă orice altă întrebare:
-Aici o să trăim.”

„M-am trezit în miezul nopții în fața acestui Pavel Garțev a cărui poveste dezvăluise adolescentului care eram adevăruri violente și tandre, în răspăr cu logica lumii. Această lume care mi se păruse întotdeauna închisă, monolitică, de neînlăturat.

„Adăpostea două destine aflate în răspăr cu tot ceea ce râvneau oamenii.”

„Împrejurul insulelor Șantar există o anomalie magnetică. Acul busolei se învârte necontenit și, prin urmare, nu poate niciodată să indice corect nordul. Cum vrei să ne priceapă oamenii de pe continent?

„Viața lor în arhipelagul Șantar avea să scrijelească în mintea mea schița unui univers care se întregea an după an, precum lenta developare a unei imagini fotografice.”

„În drumul lor spre ocean, mergeau repede, înțelegându-se fără cuvinte, pentru că n-aveau timp de pierdut…În povestea lui, îmi amintesc că Garțev folosise această expresie: „N-aveam timp de pierdut”. Am crezut că se referea la anumite constrângeri practice: un baraj militar care trebuia evitat, mareea care zădărnicea navigația…
Mi-am cernut ani la rând amintirile, înainte să pot descifra în această formulă banală o alegere care privea întreaga lor viață și care mă tulbura prin forța ei radicală: nu aveau timp de pierdut în lumea de-acolo!

păpușa aceea aflată în fiecare din noi, care ațâța spaimele, poftele, egoismele…”

„Și femeia asta, Elkan, își spunea Garțev, pe care am vrut s-o ucid ca să-mi merit rolul în mascarada universală, acolo unde oamenii trăiesc dușmănindu-se”.
Exilul lor nu era atât o consecință a fricii de a fi arestați și zvârliți într-un lagăr, cât a refuzului de a lua parte la aceste jocuri.”

„În tinerețe, mă întorceam adesea cu gândul la pustnicii din Șantar. Cândva, surghiunul lor mi se păruse de neînțeles, ba chiar înspăimântător. Să te rupi de societate, să te claustrezi în înghețuri, pe o insulă în mijlocul unuui ocean dezlănțuit! Să refuzi spectacolul pasionant al vieții, verva și rivalitățile ei! Aveam, pe vremea aceea, vârsta când pluralitatea uluiește, iar varietatea postúrilor intoxică. Când schimbarea de rol dă iluzia libertății. Când multiplicarea propriei persoane în mii de relații este percepută ca o comoară a existenței.
Aveam impresia că trăiesc tot ceea ce Garțev și Elkan nu vor cunoaște vreodată.
Apoi, ignorându-mi vanitatea, ecuația s-a inversat: fiece zi mă îndepărta tot mai mult de șansa de a trăi și de a înțelege eea ce ei trăiseră și înțeleseseră.”

„Îmi amintesc că, vorbind despre această viață, Garțev mi-a mărturisit, cu o uimire senină: „N-aș fi crezut în veci că oamenii au nevoie de atât de puțin.”

„Toate aceste rele ale pământului nu excludeau însă un rău mai mărunt, aproape legitim în banalitatea sa umană. Care, de pildă, sălășluia în acel bărbat aflat la volanul unui autoturism de teren. Într-o dimineață, Garțev l-a întâlnit la ieșirea din Tugur. „Lucrez la Ocolul silvic, a declarat respectivul șefuleț. Îi știu pe toți paznicii de vânătoare, dar pe tine nu te-am văzut până acum!” Și l-a privit cu aer trufaș, cu ostilitate de inchizitor.
Continuându-și drumul, Garțev și-a amintit de Luskas, de Ratinski…Aceeași fibră umană, făcută din suspiciune, agresivitate, perfidie. „Stalin a murit. Au trecut douăzeci de ani de atunci. Și ăsta, mai marele peste brazi, încă mai caută să scoată din bârlog dușmani ai poporului…”

Nu cei doi fugari se rătăciseră într-o evadare sinucigașă, ci omenirea însăși.
Presimțirea acestei stări de fapt s-a șters în mine odată cu inevitabila acceptare a regulilor jocului. Puținele ecouri care-mi mai aminteau de povestea nocturnă a lui Garțev se preschimbau în regrete și în reproșuri: era posibilă o altă viață, Elkan și Garțev o demonstraseră cu umilele lor mijloace de surghiuniți, dar nimeni nu avea s-o știe, iar lumea avea să-și continue deriva, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de arhipelagul Șantar.”

Lor, care supraviețuiseră persecuțiilor staliniste, nu le trecuse o clipă prin gând că răul cel mare de-abia acum avea să vină, în epoca noastră liberală. Cu doi ani în urmă, o companie ruso-chineză și-a propus să inițieze niște croaziere pe marea Ohotsk, de genul „Hai, distrați-vă privind vulcanii Kamceatka și orașul Magadan, fosta capitală a gulagului sovietic.” Prevăzuseră și o escală în Șantar. Organizatrilor nu le trebuiau doi bătrânei care se cramponau de insula lor. ”

Aici, în acest bârlog, vorbesc despre trecut. Nu ca să-și învie reproșurile față de prigonitorii lor, ci doar ca să se mire în fața mulțimii de potriviri pe care le ticluiește viața.

„Strânge, prin întuneric, mâna lui Elkan, care doarme, cu pletele lungi și negre strălucind în lumina lunii. „Aici o să trăim”, își amintește el. Și își dă seama că aici, în Șantar, a înțeles cu adevărat sensul acestui cuvânt.”

„Locul cu pricina pare să ignore crivățul, dar și cruzimea lumii. Ori timpul însuși.”

„Singura scrisoare care mi-a sosit din Tugur avea doar câteva rânduri. Sașa îmi scria că un pescar care dăduse ocol arhipelagului înainte venirii ghețurilor zărise o barcă cu pânze pătrate înspre coasta de nord a capului Lindholm.
Citind vorbele acestea, atât de greu de crezut și de pline de speranță, mi-am zis că apariția acelei bărci în brumele luminoase ale insulei Șantar e fără îndoială cea mai frumoasă urmă pe care o dragoste e în stare s-o lase printre muritori.”

Andrei Makine – Arhipelagul unei alte vieți

Advertisements

Information

This entry was posted on 14/07/2017 by in Art, Books, Inspiring views, Spirituality, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: