My mind is my shelter

Felicia

Cei opt munti – Paolo Cognetti

Cei opt munti_1

“Tata imi arata aceste munci si imi vorbea cu admiratie de muntenii stravechi. Cei veniti din nordul Alpilor in Evul Mediu erau capabili sa cultive pamantul la altitudini pana la care nimeni nu ajungea. Aveau tehnici speciale si o rezistenta speciala la frig si privatiuni. Acum nimeni n-ar mai reusi, mi-a spus, sa traiasca acolo sus iarna, complet autonom in privinta hranei si a mijloacelor, cum facusera ei secole la rand.
Eu priveam casele paraginite si ma chinuiam sa mi-i imaginez pe locuitorii lor. Nu pricepeam cum putuse cineva sa aleaga o viata atat de aspra. Cand l-am intrebat pe tata, mi-a raspuns in felul lui enigmatic: parea mereu ca nu-mi poate da solutia, ci doar cateva indicii, si ca, neavand incotro, trebuie sa ajung singur la adevar.
– In nici un caz nu au ales asta, a spus. Daca cineva se duce sa stea la mare altitudine asta e din pricina ca la una mai joasa nu e lasat in pace.
– Si cine sta mai jos?
– Stapani. Armate. Preoti. Sefi de raion. Depinde.”

*

“- Cum te simti. Te doare capul?
– Nu cred.
– Si burta cum e?
– Un pic mai bine, am raspuns, chiar daca acum ma simteam mai degraba slabit.
– Uite, a spus Bruno. Mi-a dat un turtur facut din zapada stransa in pumn. Am incercat sa-l sug. Un pic datorita turturului, un pic ca ma mai usurase coboarea, stomacul a inceput sa mi se linisteasca.
Era o dimineata de august din 1984. E ultima mea amintire din acea vara: a doua zi Bruno avea sa se intoarca la ferma, iar tata la Milano. Dar in momentul acela eram toti trei pe ghetar, impreuna, asa cum nu se va mai intampla niciodata, cu o coarda care ne lega unul de altul, fie ca voiam sau nu.
Eu ma impiedicam in coltari si nu reuseam sa merg drept. Bruno venea imediat in urma mea si, dupa un minut, peste pasii nostri in zapada, am inceput sa aud o,o,o-ul lui. Era strigatul cu care ducea vacile in grajd. E, e, e. O, o, o. Il folosea ca sa ma duca pe mine la refugiu, dat fiind ca nu ma tineam pe picioare: eu m-am incredintat acelei psalmodii si mi-am lasat picioarele sa capete ritmul ei, asa ca nu trebuia sa ma mai gandesc la nimic.
– Dar tu te-ai uitat la crevasa aia? m-a intrebat? A dracu’, cat se ducea in jos.
N-am raspuns. Imi ramasese inca intiparit pe retina momentul in care ii vazusem dincolo, unul langa altul si foarte bucurosi, ca un tata cu fiul lui. Acum ceata si zapada formau un alb uniform in fata mea si eram atent numai sa nu cad. Bruno n-a mai zis nimic si a inceut din nou cu lalaiala lui.”

*

“Iarna muntele nu  era facut pentru oameni si trebuia lasat in pace. In filozofia aia a lui a urcatului si coboratului, sau a fugitului sus de lucrurile care te chinuiau jos, anotimpului lejeritatii trebuia sa-i urmeze neaparat cel al gravitatii, adica timpul muncii, al vietii la campie si al proastei dispozitii.
Astfel, cunosteam si eu acum nostalgia muntelui, raul de care ani de zile il vazusem chinuit fara sa inteleg. Si pe mine, acum, ma incanta ivirea muntelui Grigna in capatul unui bulevard. Reciteam paginile din ghidul C.A.I. de parca ar fi fost un jurnal, lasandu-ma patruns de proza lor din alte vremuri si ma amageam ca parcurg din nou potecile lent: “urcand prin rape abrupte si ierboase pana la o pasune alpina abandonata”, “si de aici continuand prin movile de detritus si ramasite de troiene”, “pentru ca apoi sa se ajunga pe varful crestei in apropierea unei depresiuni accentuate”. Dar, intre timp, bronzul de pe picioarele mele se ducea, iar ele se vindecau de zgarieturi si cruste si uitau de mancarimea urzicilor, de senzatia de raceala ca de gheata la trecerea printr-un rau fara sosete si incaltari, de alinarea asternuturilor la sfarsitul unei dupa-amiezi foarte calduroase. Iarna, in oras, nimic nu ma tulbura atat de puternic. Il studiam cu atentie din spatele unui filtru prin care devenea vag si palid in ohcii mei, numai o ceata de persoane si automobile prin care treceam de doua ori pe zi; si cand priveam bulevardul de la fereastra, zilele din Grana mi se pareau atat de departe, incat ma intrebam daca existasera cu adevarat. Era posibil sa le fi inventat singur, sa le fi visat si gata? Pana cand observam o noua raza de lumina pe balcon, un vlastar in iarba plapanda dintre benzile cu trafic, primavara revenea chiar si la Milano si nostalgia se transforma in asteptarea momentului sa ma duc sus.
Bruno astepta ziua aceea trepidand la fel de tare ca mine. Numai ca eu veneam si plecam, el ramanea pe loc: cred ca statea cu ochii pe serpentine din vreun punct de observatie de-al lui, pentru ca venea sa ma strige dupa nicio o ora de la sosirea noastra:
– Berio, striga din curte. Era numele cu care ma rebotezase. Hai afara, spunea fara sa mai salute sau ceva, ca si cum ne-am fi vazut cu doar o zi in urma. Si era adevarat: ultimele luni dispareau brusc si prietenia noastra parea sa traiasca o unica vara nesfarsita.
Dar intre timp Bruno crestea mai repede decat mine. Aproape intotdeauna era plin de murdarie de la grajd si refuza sa intre in casa. Astepta pe veranda, sprijinindu-se de balustrada de care nici unul dintre noi nu se sprijinea, fiindca se clatina imediat cum o atingeai si eram siguri ca intr-o zi sau alta avea sa cada. Se uita peste umar ca sa verifice daca il urmarise careva pana acolo: fugise de vacile lui si ma lua de la cartile mele la aventuri pe care nu voia sa le iroseasca povestindu-le.
– Unde mergem? intrebam legandu-mi sireturile de la bocanci.
– La munte.”

Cei opt munti_2

“Sa merg pe munte cu Bruno nu avea nimic de-a face cu piscurile. E adevarat ca o apucam pe o carare, intram in padure, urcam in goana o jumatate de ora, dar apoi, in vreun loc pe care-l stiam doar el, paraseam drumul batut si continuam pe alte cai. In sus, pe o ravena, poate, sau de-a curmezisul in desisul brazilor. Pentru mine era un mister cum reusea sa se orienteze. Mergea iute, urmand o harta interioara care ii indica treceri unde eu vedeam doar un mal surpat sau o stanca prea abrupta. Dar chiar in ultimul moment, intre doi pini strambi, stanca dadea la iveala o fisura pe care o puteam urca si o barna care inainte nu se vedea ne lasa sa traversam lesne. Unele dintre drumurile acelea fusesera dschise cu lovituri de tarnacop. Cand il intrebam cine sa le fi folosit, el raspundea:
– Minerii.
sau
– Padurarii, aratandu-mi dovezi pe care nu fusesem in stare sa le observ.”

*

“Seara mama ma intreba pe unde umblaseram.
– Pe aici, prin jur, raspundeam ridicand din  umeri. Acolo, la gura sobei, raspunsurile mele nu prea o multumeau.
– Ai vazut ceva frumos?
– Sigur, mama, padurea.
Ea ma privea cu melancolie, ca si cum era pe cale sa ma piarda. Credea cu adevarat ca tacerea dintre doua persoane sta la originea tuturor necazurilor.
– Mi-e de ajuns sa stiu ca esti bine, se dadea batuta, lasandu-ma cu gandurile mele.
In cealalta lupta pe care o ducea la Grana, in schimb, se tinea tare. Inca de la inceput isi asumase educatia lui Bruno ca pe o chestiune personala, dar stia ca nu poate face totul singura, trebuia sa stabileasca aliante cu femeile din familia lui. Intelesese ca mama lui nu i-ar fi fost de ajutor si atunci si-a concentrat atentia asupra matusii. Asa muncea mama: batand la usi, reusind sa intre in case, revenind cu amabilitate si incapatanare, pana cand matusa si-a asumat sarcina de a-l trimite la scoala peste iarna si la noi peste vara ca sa-si faca temele. Era deja o victorie. Nu stiu ce credea unchiul, poate ca acolo sus, la ferma, ne blestema pe toti. Sau poate ca, de fapt, nimanui nu-i pasa prea mult de feciorul acela.
Asa imi amintesc lungile ore petrecute cu Bruno in bucataria noastra, repetand la istorie si geografie in timp ce afara ne astepta padurea, torentul, cerul. Era trimis la noi de trei ori pe saptamana, spalat si curat imbracat cu acele ocazii. Mama il punea sa citeasca cu voce tare din cartile mele – Stevenson, Verne, Twain, London – si i le lasa, dupa lectie, ca sa exerseze mai departe cat era la pascut. Lui Bruno ii placeau romanele, dar gramatica il zapacea: pentru el era ca studierea unei limbi straine. Si ma simteam umilit in locul lui si furios pe mama sa-l vad poticnindu-se in regulile limbii italiene, gresind ortografia unui cuvant sau balbaindu-se la un conjunctiv. Nu vedeam nimic just in ce-i impuneam noi. Intelegea cat tinea ea la asta, poate ca nu i se intamplase niciodata sa insemne atat de mult pentru cineva, si se incapatana sa invete.

Uneori ii era ingaduit, in timpul verii, sa vina la plimbare cu noi si zilele acelea erau zilele lui sarbatoare, recompensa pentru eforturile la invatatura: fie ca era un pisc pe care ne ducea tata sau doar o pajiste unde mama intindea o patura pentru pranz. Vedeam atunci cum in Bruno se petrecea o transformare. Indisciplinat din fire, se conforma regulilor si ritualurilor familiei noastre. Si in timp ce cu mine se comporta deja ca un adult, cu parintii mei regresa fericit la varsta lui reala: se lasa hranit de mama, imbracat, mangaiat, pentru tata simtea un respect vecin cu admiratia. Vedeam asta dupa cum mergea in spatele lui pe carare, dupa cum il asculta in tacere cand incepea sa explice. Erau momente firesti in viata unei familii, dar Bruno nu le traise niciodata si o parte din mine era mandra de parca ar fi fost daruri pe care eu insumi i le faceam. Pe de alta parte se intampla sa-l observ cand era cu tata, sa surprind o intelegere intre ei si sa simt ca ar fi fost un fiu bun pentru el; nu mai bun decat mine, poate, dar, intr-un anume sens, mai potrivit. Avea o sumedenie de intreabari si i le punea fara teama. Avea siguranta necesara sa devina familiar cu tata si picioare cu care l-ar fi urmat oriunde. Imi veneau idei din astea, apoi le alungam ca si cum ar fi fost ganduri de care sa-mi fie rusine.
In cele din urma Bruno a trecut de clasa a cincea, de a sasea si chiar de asaptea, luand examenul cu calificativul suficient. Vestea a facut o asemene valva la el acasa, ca matusa a telefonat imediat la Milano ca sa ne-o comunice. Ce cuvant, m-am gandit: cine stie cine-l alesese, cine stie ce insemna. Pentru ca la Bruno nimic nu era suficient.”

*

“A sosit vara lui 1987 si a celor paisprezece ani ai nostri. Timp de o luna ne-am dedicat exploraii metodice a torentului. Nu din inaltimea malurilor lui, nici de pe cararile care ici si colo il intretaiau prin padure, ci in curentul de apa, sarind de pe un bolovan pe altul sau prin vad. Despre canyoning, daca va fi existat in acele vremuri, nu auziseram si, oricum, noi o faceam in sens contrar: de la podul din Grana in sus urcand pe valea larga. Putin mai sus de sat intram intr-un defileu cu ape linistite, la umbra malurilor intesate de vegetatie. Mari ochiuri de apa invadate de insecte, ingramadiri de crengi si bucati de lemn scufundate, pastravi batrani suspiciosi care se imprastiau cand treceam. Mai sus problema devenea panta, care facea curentul navalnic si traseul numai diferente de nivel si cascade. Unde nu reuseam sa ne cataram, inzestram panta cu o bucata de coarda sau un trunchi cazut pe care-l mutam in apa si il infingeam intre bolovani pe post de scara. Uneori o singura cataracta ne costa ore de munca. Dar asta era frumusetea aventurii. Planuiam sa rezolvam trecerile una cate una si apoi sa le inlantuim pe toate, urcand intregul torent intr-o zi glorioasa de la sfarsitul verii.

Dar mai intai trebuia sa descoperim de unde izvora.

Cei opt munti – Paolo Cognetti

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Information

This entry was posted on 02/09/2017 by in Art, Books, Inspiring views, Various.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: