My mind is my shelter

Felicia

Andrei Makine – Pe vremea fluviului Amur

“Frumusetea era ultima dintre griji in tinutul in care ne-am nascut, Utkin, eu si ceilalti. Acolo, puteai sa traiesti toata viata fara sa stii daca esti urat sau frumos, fara sa cauti taina mozaicului care e chipul unui om, nici misterul topografiei senzule a trupului sau.
Nici iubirea nu prindea radacini in tinutul acela auster. Iubirea pentru ea insasi a fost, cred, pur si simplu uitata – atrofiata in macelul razboiului, sugrumata de sarma ghimpata a lagarului aflat la doi pasi, inghetata de vanturile polare. Cand totusi supravietuia, era sub o singura forma, cea a iubirii-pacat. Intotdeauna mai mult sau mai putin imaginara, ea lumina rutina zilelelor noastre de iarna. (…)

De la nasterea lui, satul nu fusese gandit sa adaposteasca iubirea. Cazacii tarului, care-l intemeiasera in urma cu trei veacuri, nici nu se gandeau la ea. Erau o mana de oameni sleiti de aventura lor nebuneasca prin taigaua nemarginita. Privirile trufase ale lupilor ii urmareau pana si-n visele lor chinuite. Frigul de aici nu semana deloc cu cel din Rusia. Parea sa nu cunoasca limite. Barbile acoperite cu un strat gros de chiciura cresteau ca niste lame de topor. Daca inchideai o clipa ochii, genele nu se dezlipeau. Cazacii injurau de obida si deznadejde. Iar scuipatul lor scotea un clinchet cazand ca un mic turtur de gheata pe suprafata neagra a unui rau incremenit.”

“Prima blonda, inainte de a se aseza la randul ei, a continuat sa ma priveasca cu un suras insistent. Am simtit aproape fizic atingerea acelei priviri pe buze, pe sprancene, pe piept…In clipa aceea, surorile gemene au devenit pentru mine total diferite. Una, rezervata, sensibila, avand in ea un fel de coarda intinsa la maximum, era o blonda fragila, ca bucatile de cristal pe care le gaseam pe stanci. Cealalta era asemeni chihlimbarului, calda, seducatoare, senzuala! Si femeile, asadar, puteau sa fie diferite!”

As fi vrut sa percep viata doar in felul acesta, cu toata bucuria si cu toata durerea ei, nemijlocite, spontane. Samurai, cu toate intrebarile lui fara raspuns, ma tulbura.”

”Nu mai puteam astepta. Trebuia, neintarziat, sa inteleg cine sunt. Sa fac ceva cu mine insumi. Sa-mi dau o forma. Sa ma transform, sa ma redefinesc. Sa ma pun la incercare. Si, mai ales, a descopar iubirea.”

„Am inteles ca vraja se rupe tocmai pentru ca omul nu indrazneste sa vorbeasca despre ea, nici sa creada in ea. Se dovedeste nedemn de miracol, incercand sa-l reduca la o banala cauza materiala.”

“Credeam ca suferinta mea e unica, asa cum credeam ca fara seaman va fi transfigurarea ce ma astepta pe pamantul fagaduit al Occidentului. As fi fost surprins sa aflu ca Samurai si Utkin, care lunecau langa mine prin taigaua adormita, duceau si ei, sub scurtele lor imblanite, o suferinta si o nadejde. O enigma. Un trecut misterios. Nu eram singurul ales…”

“Caci, din ziua indepartata de primavara cand trupul i-a fost strivit de sloiurile zaporului, ochii lui de copil au inceput sa vada altfel. Utkin a dobandit atunci o vedere aparte, una in care ajungi doar traind durerea sau bucuria extrema. In acele momente te poti privi ca pe-un strain – de la distanta. Un strain de nerecunoscut, in acea durere prea vie, in spasmele placerii violente. Pret de cateva clipe, suporti acea dedublare…
Utkin s-a vazut in felul acesta. Langa peretele alb al unui salon de spital. Suferea atat de cumplit incat aproape ca-i venea sa se intrebe: “dar cine-i baietelul asta slabut care geme si tremura in carapacea lui de ghips?”. Da, foarte devreme, la varsta de unsprezece ani, a trait aceasta viziune – un trup schilodit care tipa, care sufera, iar alaturi, nu stii prea bine unde, privirea aceea detasata, calma. Prezenta aceea, amara si senina. Asemenea unei zile de toamna, cu miros patrunzator de frunze moarte. Prezenta aceea era de asemeni el insusi, Utkin o stia, da, o parte din el. Poate cea mai importanta. Oricum, cea mai libera. N-ar fi stiut sa spuna ce reprezenta pentru el dedublarea aceea. Dar, intuitiv, percepea in ea tonalitatea imaginarului moment de toamna…
Era suficient sa inchida ochii, sa se puna la unison cu soarele jos, scanteind in frunzele galbene, cu mirosul limpezit al padurii, cu aerul limpede…Putea apoi sa-si puna o intrebare calma, dezinteresata: “Dar cine-i baietelul asta care-si taraste piciorul beteag si atinteste un umar spre cer?…”
Lui Utkin ii placea sa intre in ziua aceea pe care n-o vazuse niciodata, sa ramana in ea printre arborii necunoscuti, cu frunze mari, cizelate, galbene si rosii, pe care nu-i intalneai in taiga. Sa-l priveasca, prin frunzisul plin de soare, pe omuletul care se departa schipatand, cu capul plecat sub rafalele de zapada…
Misterullui Utkin…Important e ca enormul triunghi de gheata care se desprinsese brusc de la mal i-a lasat timp sa inteleaga ce se petrecea. A avut timp sa vada multimea de gura-casca ce se dadea inapoi auzind paraitul amenintator, a avut timp sa le auda strigatele. Si sa-i fie frica. Si sa priceapa ca-i era frica. Si sa incerce sa se salveze fara ca topaielile lui sa provoace rasetele multimii. Si sa prieapa ca-i o prostie sa-i pese de rasetele celorlalti. Si sa gandeasca: sunt eu, da, sunt eu, eu singur pe gheata asta care se sparge, care se rastoarna in valuri, sunt eu, e soare, e primavara, mi-e frica..
Durerea lui, ca un cristal cu impuritati, va pastra praful acela de ganduri febrile si banale. Se vor grava in acel cristal, in transparenta-i de lacrima inghetata.
Fluviul era prea puternic, suflul lui, chiar si in clipa ruperii zaporului, prea lent pentru ca nenorocirea sa poat fi subita. Ochii baiatului o traiau ca pe un film rulat cu incetinitorul. Barbatul care, riscand sa fie strivit el insusi de sloiuri, l-a tras pe Utkin din apa, a strigat bucuros:
Ia uitati-va la ratoiul asta ud! Inca putin si s-ar fi cufundat…Zau, e un adevarat ratoi!
Continua sa rada caznit, ca sa-si ascunda propria-i teama, ca sa linisteasca multimea de gura-casca. Utkin, care in acel moment devenea Utkin-Ratoiul, era intins pe zapada, incovrigat ca un ghemotoc ud, si il privea pe barbatul care radea stergandu-si de pantaloni mainile jupuite. Il privea cu ochiul sau tulbure, profitand de ultimele clipe de dinaintea durerii. Un presentiment tainic ii spunea ca rasul acela venea deja dintr-o cu totul alta epoca a vietii lui. La fel incurajarile multimii de curiosi, care se intrebau daca trebuia chemata salvarea, sau daca Ratoiul avea sa-si revina singur, uscandu-se si band un ceai fierbinte. La fel si frumusetea primaverii. Iar porecla pe care tocmai o primise – Utkin (“rata”, in limba rusa) – era atribuita, de fapt, unei fiinte care nu mai exista – un baiat ca oricare altul, care venise sa priveasca pornirea zaporului, in dimineata aceea, o dimineata oarecare a vietii sale…
Iar cand, dintr-o data, zapada s-a innegrit, cand soarele a inceput sa sune vibrand, patrunzandu-i in trup cu masa lui de foc, cand crestele primelor valuri de durere au inceput sa-i biciuasca obrazul, Utkin a auzit pentru intaia oara vocea aceea indepartata: `Dar cinei-i baietelul asta care tipa de durere scuipand sange din plamanii striviti, zbatandu-se pe zapada topita ca un pui de pasare cu aripile frante?”
Faptul ca nenorocirea venise fara graba, in ritmul puterii fluviului si a imensitatii sloiurilor, i-a inspirat lui Utkin un gand ciudat si foarte indepartat de gandurile lui de copil. A inceput sa se indoiasca de realitatea a tot ce-l inconjura. De insasi realitatea…
Aceasta indoiala a tasnit din ziua cand l-au adus acasa de la spital. Utkin era culcat intr-o odaie a izbei lor, o odaie foarte curata, plina cu obiecte prietenoase ce evocau, fiecare, un ecou discret de amintiri, o odaie ce avea blanda tonalitate a prezentei materne. Maica-sa a adus de la bucatarie un ceainic, a pus pe massa doua cesti, a facut ceaiul. Utkin stia deja ca viata lui nu va mai fi niciodata ca pana atunci. Ca de acum inainte lumea il va intampina in cadenta mersului sau schiopatat. Ca vartejul jocurilor prietenilor sai il va impinge mereu din centru spre periferiee, spre inactiune. Spre excludere. Spre inexistenta. Stia ca maica-sa va avea mereu acea veselie fortata in voce si acea sclipire sumbra de disperare in ochi pe care nicio duiosie nu ar putea-o disimula.
Din nou, si-a amintit nenorocirea rulata cu incetinitorul – alunecarea greoaie si maiestuoasa a sloiurilor, ciocnirea lor titanica, zgomotul asurzitor al socului, fragmentele uriase ce se incalecau descoperind blocurile de o transparenta verzuie, de peste un metru grosime. Memoria reproducea cu o precizie infailibila sirul sincopat al gandurilor lui de atunci. Stand in picioare pe triunghiul de gheata, incercand sa-si mentina un imposibil echilibru, se temuse ca ceilalti vor rade de el…De vina pentru stangacia lui fusese, cu siguranta, frica aceea de ridicol…
Da, totul a depins de foarte putin. Daca ar fi fost ceva mai rapid, daca i-ar fi pasat mai putin de privirile multimii adunate pe mal, nimic nu s-ar fi schimbat. Daca s-ar fi indepartat cu cativa centimetri de malul fluviului, ceaiul pe care avea sa-l bea cu maica-sa ar fi putut avea cu totul alt gust, iar ziua de primavara din spatele ferestrelor un cu totul alt sens. Da, realitatea nu s-ar fi schimbat.
Naucit, descoperea ca lumea aceasta solida, evidenta, condusa de adultii atotstiutori, se dovedea dintr-o data fragila, nesigura. Cativa centimetri in plus, cateva priviri batocoritoare ale celorlalti, si te trezesti intr-o cu totul alta dimensiune, intr-o alta viata. O viata in care colegii de ieri isi iau zborul lasandu-te sa schiopatezi in zapada topita, in care mama face un efort supraomenesc ca sa surada, in care putin cate putin te obisnuiesti ca esti asa, incremenind definitiv in aceasta noua infatisare.
Universul, devenit dintr-o data nesigur, il ingrozea. Uneori insa, fara s-o poata exprima clar, Utkin simtea o libertate ametitoare gandindu-se la descoperirea sa. Intr-adevar, toti oamenii luau lumea in serios, convinsi de realitatea ei. Si numai el stia cat de putin ajunge pentru a face universul lor de nerecunoscut.
Atunci a inceput sa raman in toamna insorita pe care n-o traise niciodata, printre marile frunze galbene pe care nu le vazuse niciodata. Nici macar nu stia cum se naste in el ziua aceea. Dar se nastea. Utkin inchidea ochii si respira mirosul tare si proaspat al frunzisului…Din cand in cand, un mic susotit neplacut incepea sa-i fosneasca in minte: “Ziua asta nu e reala, iar realitatea e ca esti un ontorog cu care nimeni nu vrea sa se joace.” Utkin nu stia ce sa-i raspunda vocii aceleia, in mod inconstient ghicea ca realitatea, depinzand de cativa centimetri si de cateva rasete batjocoritoare ale unor gura-casca, era mai ireala decat orice vis. Neputand s-o spuna, Utkin suradea, mijindu-si ochii sub soarele jos al zilei sale de toamna. Aerul era straveziu, fire lungi de paianjen pluteau in aer unduind usor…Iar acea frumusete era argumentul lui cel mai bun.”

“Fiecare soldat ducea cu el amintirea unui chip drag, eu insa nu aveam pe nimeni. Nici prietena, ma credeam urat si eram foarte timid, nici logodnica, eram prea tanar, nici parinti, asa voise soarta. Nimeni la care sa ma pot gandi. Eram cel mai singur, sub cerul plumburiu si jos. Din cand in cand, pe langa coloana noastra trecea cate-o caruta. Un cal costeliv, un morman de valize, cateva fete infricosate. Pentru ei, eram soldatii infrangerii. Intr-o zi, am intalnit o caruta oprita in plin camp. Crepuscul ploios, vadnt, drum desfundat. Mergeam in urma celorlalti. In randurile noastre nu mai era nicio ordine. O femeie, cu un copil in brate, a ridicat ochii vrand parca sa ne spuna adio. Privirea ei a intalnit-o in treacat pe a mea. O clipa…S-a lasat noaptea, iar noi continuam sa mergem. Inca nu stiam ca imi voi aminti privirea aceea toata viata. In anii razboiului. Apoi, in cei sapte ani de lagar, nesfarsiti. Chiar si azi… Mergand in asfintit, imi spuneam: “Fiecare duce, in noapte, o amintire a lui. Acum am si eu, iata, aceasta privire…” O iluzie? O himera? Poate…Dar datorita ei am strabatut infernul. Da, daca sunt in viata, e datorita acelei priviri. A fost un adapost unde gloantele nu ma atingeau., unde cizmele gardienilor care-mim zdrobeau coastele nu aungeau pana la inima…”

“Totusi, asta e viata: ceea ce dorim din tot sufletul se intampla adesea sub o forma de care ne temem cel mai mult.”

 Andrei Makine – Pe vremea fluviului Amur

 

Advertisements

Information

This entry was posted on 10/10/2017 by in Art, Books, Spirituality.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: