My mind is my shelter

Felicia

Peter Camenzind – Hermann Hesse

„La început a fost mitul. Așa cum Dumnezeu a inspirat sufletele indienilor, grecilor și germanilor în căutarea unei forme de expresie, așa inspiră în fiecare nouă zi sufletele gingașe ale copiilor.

Încă nu știam cum se cheamă lacul și munții și pâraiele patriei mele. Dar vedeam lacul mare, verde-albăstrui, cu suprafața sa netedă și presărată cu luminițe, întins în soare și, ca o coroană strânsă în jurul lui, munții care se înălțau brusc, iar pe cele mai înalte stânci ale lor zăpada albă și micile cascade, și la poalele lor covorașe frumoase cu pomi fructiferi, colibe și vaci de munte cenușii. Iar pentru că bietul meu suflet stătea atât de cuminte și în așteptare, spiritele lacului și ale munților își trecură pe el faptele frumoase și curajoase. Versanții și pereții neclintiți vorbeau mândri și plini de admirație de vremuri ale căror odrasle erau și ale căror răni și cicatrice le purtau. Vorbeau de timpuri când pământul se despica și se arcuia din trupu-i chinuit, înălțând spre cer, într-un proces anevoios al facerii, piscuri și creste. Munți din stâncă își croiau loc urlând și trosnind în sus, până când se opreau fără țintă, munți gemeni se luptau disperați în căutare de spațiu, până când unul câștiga și urca și-și arunca fratele spart într-o parte. Din acele vremuri încă se mai vedeau atârnând ici și colo sus, printre crevase, vârfuri rupte, înghesuite într-o parte, stânci plesnite, iar la fiecare dezgheț, cascade de apă care măturau de pe munte bolovani uriași, îi spărgeau ca pe sticlă sau îi azvârleu cu forță, adânc pe câte o pajiște moale.

Acești munți stâncoși, spuneau mereu același lucru. Și nu era ușor să-i înțelegi, când le vedeai versanții abrupți, îndoiți strat după strat, aplecați, răsuciți, fiecare plin de răni căscate.
– Am suferit îngrozitor, spuneau ei, și încă mai suferim.
Dar o spuneau mândri și severi și încăpățânați, ca niște bătrâni războinici invincibili.

Da, chiar așa, războinici.  I-am văzut luptându-se cu apa și cu vijeliile, iar în nopțile furtunoase din apropierea primăverii, când föhnul neiertător urla pe lângă țestele lor și când pâraiele aprige le smulgeau noi bucăți din trup. În astfel de nopți stăteau sfidători, cu rădăcinile bine înfipte, fără suflu și încrâncenați, întinzând spre furtună pereții despicați și coarnele, adunându-și toată puterea într-o grămadă sfidătoare. Iar la fiecare rană se auzea teribilul mormăit de furie și de teamă, iar geamătul lor teribil părea frânt și furios și pătrundea în cele mai îndepărtate cotloane.

Și am văzut pajiști și versanți și crăpături înguste în stâncă acoperite cu ierburi, flori, ferigi și mușchi, cărora vorba veche din popor le dăduse nume stranii, profetice. El trăiau, copii și nepoți ai munților, colorate și nevinovate în așezările lor. Le-am pipăit și le-am privit, le-am mirosit parfumul și le-am învățat numele. Dar imaginea copacilor m-a mișcat mai profund și mai grav. L-am văzut pe fiecare ducând o viață separată, căpătând formă, modelându-și coroana și aruncându-și umbrele stranii. Pustnici și războinici, mi se păreau înrudiți îndeaproape cu munții, căci fiecare dintre ei, mai ales cei crescuți mai sus pe munte, ducea propria luptă cu vântul, cu vremea și cu piatra, ca să poată să crească și să se dezvolte. Fiecare avea povara sa de dus și trebuia să se agațe bine, așadar fiecare avea forma și rănile proprii.
Existau pini negri cărora vijeliile nu le permiteau crengi decât pe o singură parte și pini ale căror trunchiuri se unduiau ca niște șerpi peste stânci proeminente, de parcă stânca și copacul s-ar fi susținut reciproc. Mă priveau ca niște bărbați războinici și îmi stârneau sfială și evlavie în inimă.

Femeile și bărbații noștri le semănau, erau aspri, severi și taciturni, cei mai buni dintre ei. De aceea am învățat să privesc oamenii la fel ca pe stânci sau pe copaci, să-i studiez în gând și să-i iubesc și să-i cinstesc la fel de mult ca pe liniștiții pini negri.”

*

În zilele următoare i-am fost model oră după oră. Nu vorbeam aproape deloc în timpul acesta, eu ședeam sau stăteam liniștit în picioare, parcă fermecat, auzind fiecare mișcare a cărbunelui moale pentru desen, inspirând ușorul miros de vopsea de ulei și neavând altă senzație decât aceea că mă aflam lângă femeia pe care o iubeam și că privirea ei era îndreptată constant asupra mea. Lumina albă din atelier se prelingea pe pereți, câteva muște leneșe zumzăiau pe la geamuri și în cămăruța de alături cânta o flacără cu spirt, căci după fiecare sesiune primeam câte o ceașcă de cafea.

Acasă mă gândeam adesea la Erminia. Faptul că nu puteam să-i venerez arta nu îmi deranja și nici nu-mi diminua pasiunea pentru ea. Ea însăși era frumoasă, binevoitoare, limpede și sigură; ce mă interesau tablourile ei? Găseam însă că munca ei harnică avea ceva eroic Femeia în lupta pentru supraviețuire, o eroină tăcută, rezistentă și vitează. De altfel, nu există nimic mai lipsit de succes decât să meditezi asupra cuiva pe care-l iubești. Astfel de gânduri sunt precum cântecele populare sau soldățești în care apar o mie de lucruri, dar refrenul se întoarce îndărătnic chiar și acolo unde nu se potrivește defel.

Așa e și imaginea frumoasei italience în amintirea mea, ce-i drept, nu neclară, dar fără liniile și trăsăturile pe care la prieteni le vedem adesea mult mai bine decât la cei apropiați. Nu mai știu ce coafură avea, cum se îmbrăca sau alte lucruri de acest gen, nici măcar dacă era înaltă sau scundă. Când mă gândesc la ea, îmi amintesc un cap elegant de femeie cu păr brunet, niște ochi cu o privire ageră, nu foarte mari, pe un chip palid și o gură perfectă, frumos curbată și subțire, de o maturitate aspră.

Când mă gândesc la ea, mă gândesc la acea perioadă de îndrăgostire, apoi îmi amintesc mereu doar de acea seară pe deal, unde vântul călduț de peste lac răscolea cerul, când am plâns și am luat-o razna. Și de o altă seară de care o să vă povestesc acum.

Mi-era limpede că trebuia cumva să-i fac mărturisiri pictoriței, că trebuia să o curtez. Dacă nu mi-ar fi fost apropiată, aș fi venerat-o tăcut și aș fi suferit dureri ascunse pentru ea. Dar să o văd în fiecare zi, să vorbesc cu ea, să-i dau mâna, mereu cu un ghimpe în inimă, asta nu mai puteam să suport multă vreme.”

Hermann Hesse – Peter Camenzind

Advertisements

Information

This entry was posted on 28/10/2017 by in Books.
Follow My mind is my shelter on WordPress.com
%d bloggers like this: