Jurnalul unui fotograf – Emanuel Tânjală

„Aveam 17 ani când am pus pentru prima dată mâna pe un aparat de fotografiat. Îl cumpărase tatăl meu de la un client care venea la el în prăvălie. Era o cutie dreptunghiulară, neagră, în capul căreia se afla un mic vizor prin care priveam ceea ce îmi plăcea, după care apăsam pe un buton primitiv și zgomotos.”

This slideshow requires JavaScript.

„Toată copilăria mi-am petrecut vacanțele în acest sătuc din Vrancea, unde se născuse tatăl meu, unde aveam o mulțime de rude și de prieteni. În livezile și grădinile de aici, nedespărțite de garduri, de unde oricine putea culege și gusta o fructă savuroasă, am învățat să apreciez fiecare rod pe care pământul îl dăruiește oamenilor. În livada pe care tata o primise moștenire de la bunicul am fotografiat primele mere: niște ionatane, pline de aromă. Aroma n-am putut s-o surprind, dar culoarea fructelor și locul pe creangă, între ceilalți pomi, le-am fotografiat fără zgârcenie. Am fotografiat detalii de mere, mere în lăzi de lemn, crengi cu mere și mere în mâinile noastre. Probabil din vremea aceea datează fascinația mea pentru orice detaliu de natură, care mă stimulează să-l fotografiez, să îl adaug în colecția mea ca pe o bijuterie de preț. Oricâte flori, insecte, păsări sau fructe aș avea, nu voi rata niciodată ocazia de a le fotografia, dacă îmi apar din nou în fața ochilor într-o lumină frumoasă sau într-un aranjament anume.
Tot pe atunci, nu se putea să nu merg toamna la cules. În livadă, pe scările de lemn, unele atât de înalte încât aveam senzația că trebuie să mă agăț de cer ca să nu îmi pierd echilibrul, ne povesteam întâmplări și făceam glume, cu bucuria sănătoasă a unei vieți simple. ”

Emanuel Tânjală

„Sentimentul de fericire pe care îl aveam când mă urcam în vârful unei scări (de unde se vedea toată Valea Putnei), când mă suiam într-un pom înalt sau când mă cățăram pe stâncile golașe ale Văii Putnei m- urmărit permanent. De atunci mi-a plăcut să mă desprind de lumea din jur; am înțeles că pot să progresez numai avansând pe verticală, pentru că între cei de pe stradă mă simțeam încorsetat.
Trăiam vremuri în care fiecare își lua bucățica de libertate pe ascuns; acolo mă simțeam cu adevărat liber: să privesc spre depărtări, să gândesc, să visez, să mă bucur că fotografiez.
Totdeauna am visat să zbor, însă în anii ’60, în România comunistă, noi, muritorii de rând, nu ne gândeam că cineva se poate sui într-un avion ca să vadă lumea de sus. Fotografiind de la înălțime, de pe o scară de pod sau de pe o stâncă, de unde nu trebuia să-i dau nimănui explicații, mă simțeam mai liber decât dacă aș fi zburat. Acolo am primit imboldul de a nu folosi aparatul ca pe un copiator, ci ca pe un instrument cu ajutorul căruia puteam să povestesc fără vorbe. (…) De atunci, înălțimile m-au stimulat să-mi proiectez gândurile mai departe de lumea cu care eram obișnuit.”

This slideshow requires JavaScript.

„La început mi-au plăcut peisajele și mă feream de oameni. Am trăit coșmarul fotografiilor statice, multe nereușite, și am început să învăț să selectez, să înțeleg că deseori ceea ce atrage ochiul nu poate ieși aidoma într-o fotografie. În clipa când am început să mă apropii de oameni, am înțeles câtă frumusețe și taină sunt în fiecare și care este rostul meu în mijlocul prietenilor și al rudelor mele: de a-i descoperi descifra, descoase prin fotografie. Mă fascinau mai ales bătrânii și oamenii nevoiași. Apoi au început să mă captiveze țăranii și obiceiurile lor de zi zu zi. Uneori mă strecuram printre ei căutând să-mi definesc lumea, să îmi imaginez relația cu ei, transpusă pe celuloidul peliculei. Alteori mă izolam și îmi plăcea: mă ascundeam într-un fel de oameni, fotografiindu-i.”

Emanuel Tânjală

„Într-o iarnă, probabil prin luna decembrie, am intrat în casa unor rude din Colacu, pe care le-am găsit lucrând. Patru generații laolaltă, de la strănepoată la străbunică, fiecare ocupată cu câte ceva. Cele două războaie de țesut, strânse în timpul verii, stăpâneau acum aproape toată odaia. Mi s-a părut interesant cât de mult își doreau femeile în vârstă să transmită aceste meșteșuguri și cât de mult voia cea mică să învețe. Era o imagine festivă: țăranul român cinstea munca, o sărbătorea parcă. Nici în timpul iernii femeile nu aveau pauză. Își lucrau cu plăcere hainele și decorațiunile pentru casă. Torsul, țesutul, cusutul erau îndeletniciri care se transmiteau obligatoriu de la o generație la alta. Că mergeau la școală sau nu, că școala era în sat sau în altă localitate, fetele învățau să lucreze catrințe, ițari, cuverturi, cămăși, cojoace, ștergare, perdele.
Am simțit că trebuie să captez momentul. Nu mă gândeam la artă pe atunci, ci numai la înregistrarea a ceea ce se întâmpla în acea odăiță. Simțeam că e o piesă mică, dar necesară, în puzzle-ul gigantic al istoriei.”

This slideshow requires JavaScript.

Relațiile mele cu lumea au devenit afective. Nimic nu mi se mai părea străin, cu toate că începusem să caut cu obstinație locuri și figuri noi și mă strecuram ori de câte ori aveam ocazia în zone neumblate până atunci. Totuși nu am simțit întrăinarea și nici izolarea. Eram în continuare legat de lucrurile vechi, „de la țară”, dar îmi plăcea să le văd cu mintea orășeanului, cu un ochi proaspăt și sincer. Îmi plăcea să mă scol dimineața și să fotografiez răsăritul soarelui și aburii care ieșeau din pământul proaspăt arat în satele de munte din Maramureș. Urmăream coborâtul soarelui după-amiaza, fascinat de culorile asfințitului. Toamna, cutreieram satele ascunse din Vrancea și așteptam în vale să coboare căruțele de la munte, încărcate cu fân sau fructe, ca să le văd cum intră în aria satului.
M-a ajutat enorm educația creștină primită gratuit de la mama și tata. Relația cu Dumnezeu mi-a ușurat mintea, mi-a lăsat liberă imaginația și mi-a sporit iubirea pentru oamenii pe care îi fotografiam.”

Mersul la țară, în Vrancea, a fost pentru mine rampa de lansare în lumea liberă: acolo îmi încărcam bateriile și acolo dialogam cu lumina dimineții și a asfințitului. Acolo am înțeles simplitatea oamenilor care trăiau într-o sărăcie „dobândită” de la comuniști. Rămăseseră fără animale de tracțiune, căruțe, unelte. Comuniștii le luaseră totul. Trăiau cu nădejdea că într-o blândă zi agoniseala lor de-o viață va reveni în gospodăriile lor. Erau bucuroși că trăiesc însă; erau sărmani în comparație cu oamenii de la oraș, dar când erau fotografiați parcă se simțeau băgați în seamă. Acolo am înțeles pentru prima oară cum se schimbă lumea, cum unii pleacă și alții se nasc. Acolo am descoperit mirajul locurilor ascunse și am învățat să fiu discret când fotografiez. Țăranii sunt sensibili la fotografiat, se rușinează dacă îndrepți obiectivul spre ei, așa că e de preferat să îi fotografiezi pe furiș. Lucian Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat”, ceea ce, mai ales pentru noi, orășenii, este o realitate de netăgăduit. Țăranul se bucură când îi vin oaspeți și plânge când aceștia pleacă. Îi plac liniștea, rostul și tainele lui. Nu întâmplător satul a fost mereu izvor de creație pentru artiști. În natură și în mijlocul oamenilor simpli, artiștii s-au simțit ca Michelangelo în catedrale.

„Îmi plăcea să cutreier pe coamele dealurilor în diminețile călduroase, ca să-i fotografiez pe oamenii care munceau la adunatul fânului, la coasă, la prășit, la arat cu plugul ca pe timpul stră-străbunicilor lor. Era o lumină cristalină, de culoarea diamantului. Mă fascina această procesiune matinală: aveam impresia că țăranii fac o curățenie pământului pe dinafară. De dinăuntru se ridica un abur aparte, iar aerul era curat și proaspăt.

This slideshow requires JavaScript.

Îmi plăcea să merg la țară și să îi privesc pe țărani, care nu au nicio milă față de propriile mâini. Că erau bărbați, femei sau copii, își foloseau mâinile ca pe niște unelte de scărmănat lâna, de cărat pietre de la prund și din albia pârâurilor, de mestecat pământ cu paie pentru a încropi o casă, de frământat aluat pentru pâine, de lucrat pământul, de semănat bob cu bob grâul, porumbul, floarea-soarelui sau cartofii…Descopereau cu mâinile cuiburi de ciuperci în pădure, torceau în timpul liber cânepa, prefăcând-o în fire. Mâinile femeilor de la țară lucrau pe timpul iernii la războaie de țesut, singurele „mașini” (și acelea manuale) din încăperile lor fără paturi. Își foloseau mâinile ca pe niște vâsle cu care înaintau în viață. Erau uneltele lor, cărora nimeni nu le cunoștea limita uzurii de ani și ani. Cu aceleași mâini negre, aspre, bătucite își mângâiau copiii sau culegeau flori fragile de pe câmpuri.
Am fotografiat mâini cu o fascinație aparte. Mai ales mâinile trudite și triste, care nu cunoscuseră bucuria îngrijirii. Am fotografiat mâini pe furiș sau după ce am primit permisiunea de a le fotografia. Mâinile poartă un mesaj aparte, au o taină care se transmite. Mămăliga se amestecă cu un făcăleț, dar cu puterea și știința mâinilor care îl învârtesc. Românii de la țară au mâini care par a plânge de dimineață și până la ceasul asfințitului. Este o ceremonie a mâinilor neglijate, de multe ori un dans al lor, care modelează viața la țară. Este o religie aparte, care se poate desoperi numai la sat.”

Emanuel Tânjală

„În Sălaj, în satul Boghiz, am fotografiat palmele unei femei bătrâne pe care se odihneau câteva flori albastre. Mâinile pot vorbi de la sine despre istoria acestor oameni care nu au cunoscut altceva decât mica lor lume. Care muncesc aproape barbar, pentru că altfel nu ar supraviețui, până când mâinile lor capătă culoarea pământului. Mâinile oamenilor de la țară nu sunt agresive, nu arată cu degetul și, deși își pierd finețea, rareori sunt violente.”

Emanuel Tânjală – Jurnalul unui fotograf

IMAG2570

 

Advertisements