Pierre și Luce – Romain Rolland. „De obicei se pitulează în vis și în artă – până când se obișnuiește cu întruparea sa”.

„Pierre se repezi în metro. Mulțime brutală și nerăbdătoare. În picioare, aproape de intrare, strivit într-o grămadă de trupuri omenești și respirând aerul greu care ieșea din gurile călătorilor, el privea, fără să vadă, bolțile negre și bubuitoare sub care lunecau ochii scăpărători ai trenului. În mintea sa, aceleași umbre, aceleași licăriri, grele și tremurătoare. Înăbușit de gulerul ridicat al pardesiului, cu brațele lipite de trup și cu buzele strânse, cu fruntea umedă de sudoare și din când în când înghețată de răbufnelile aerului rece de afară când ușa se deschidea, încerca să nu vadă, să nu respire, încerca să nu gândească, să nu trăiască. Inima acestui băiat de optsprezece ani, un copil încă, era plină de o neagră deznădejde. Deasupra lui, deasupra întunericului acestor bolți, a găurii de șobolan de-a lungul căreia aluneca monstrul metalic, plin de larve omenești – era Parisul, zăpada, noaptea rece de ianuarie, coșmarul vieții și al morții – războiul.

Războiul. Se instalase de patru ani. Apăsătoare povară pentru adolescența  lui! Îl surprinsese în acea criză morală, în care efebul, neliniștit de trezirea simțurilor, descoperă cu înfiorare forțele bestiale, nimicitoare ale vieții căreia i-a căzut pradă, fără să fi cerut cel puțin să se nască. Și dacă din fire e delicat, simțitor, plăpând ca Pierre, groaza și sila cresc într-atât încât nu mai îndrăznește să încredințeze nimic celorlalți, din pricina acestor brutalități, acestor murdării, acestor absurdități ale naturii fecunde și nesățioase – scroafă lăuză care-și mănâncă puii. În orice adolescent de șaispreze-optsprezece ani găsești câte ceva din sufletul lui Hamlet. Nu-i cereți să înțeleagă războiul! Bun pentru voi, oameni nepăsători! Îi e prea destul că trebuie să înțeleagă viața și s-o ierte. De obicei se pitulează în vis și în artă – până când se obișnuiește cu întruparea sa, până când nimfa sfârșește de parcurs chinuitoarea trecere de la larvă la insectă. Câtă nevoie de pace și de meditare în acest april tulbure al vieții care se pârguie! Dar cineva vine să-l caute în adâncul singurătății sale, îl smulge din umbră, încă prea gingaș în noul său înveliș, îl aruncă în aerul vrăjmaș, în aspra specie omenească pe care trebuie s-o îmbrățișeze pe loc, fără a-i înțelege nebuniile și ura.

Pierre fusese chemat sub arme împreună cu cei din contingentul său, copiii de optsprezece ani. Peste șase luni patria va avea nevoie de carnea lui. Războiul i-o cerea cu stăruință. Șase luni de răgaz. Șase luni! Dacă cel puțin, până atunci, ar putea să nu se gândească! Să rămână în hruba asta! Să nu mai vadă ziua crudă!…

Se cufundă în umbră, cu trenul care alerga, și închise ochii…

Când îi deschise – la câțiva pași de el, și despărțită de două trupuri străine, zări o fată, care de-abia urcase. Îi desluși mai întâi profilul delicat, umbrit de pălărie, o buclă blondă pe chipul cam tras, o pată de lumină pe obrazul dulce, linia fină a nasului și a buzei răsfrânte și gura întredeschisă care tresărea încă din pricina goanei. Prin poarta larg deschisă a ochilor îi pătrunse în inimă, întreagă; și poarta se închise la loc. Larma de afară încetă. Liniște. Pace. Ea era înlăuntru.

Fata nu-l văzuse încă. Nici nu știa că există. Și ea era înlăuntrul lui! Îi păstra imaginea, mută, grămădită în brațele sale și nu îndrăznea măcar să respire, temându-se ca suflarea lui să n-o atingă…

La stația următoare, îngrămădeală. Oamenii se năpusteau strigând în vagonul plin până la refuz. Pierre fu împins din spate și luat de valul omenesc. Deasupra tunelului boltit, peste Oraș, acolo, sus, detunături surde. Trenul porni din nou. Și iată: un om ieșit din minți, ascunzându-și fața în mâini, coborî scara stației, rostogolindu-se. Avu încă timp să vadă sângele care-i curgea printre degete…Din nou tunelul și noaptea…În vagon, strigăte de groază: „Bombardierele nemțești!”. În tulburarea generală care topea într-un singur trup trupurile îngrămădite, mâna lui prinse mâna care-l atingea. Și când ridică ochii, văzu că era Ea.

Ea nu-și desprinse mâna. La apăsarea degetelor lui, degetele mâinii ei răspundeau sfioase, puțin crispate și apoi cedară încet, arzătoare, fără să clintească. Rămaseră așa, în umbra protectoare, cu mâinile ca două păsări înghesuite în același cuib; și sângele din mâinile lor curgea într-un singur șuvoi prin căldura palmelor. Nu-și spuseră niciun cuvânt. Nu făcură niciun gest. Gura lui atingea aproape bucla de pe obraz și vârful urechii. Ea nu-l privea. După două stații se desprinse și el n-o reținu; lunecă printre trupuri și dispăru fără să-i fi deslușit chipul.

O clipă se gândi s-o urmeze… Prea târziu. Trenul pornise. La stația următoare coborî și urcă la suprafață. Regăsi aerul nopții, atingerea invizibilă a fulgilor de zăpadă, și Orașul, speriat, dar înveselit de spaima lui, deasupra căruia, în slava cerului, pluteau păsările de război. El n-o vedea decât pe cea care pătrunsese în el; și se întoarse acasă de mână cu necunoscuta.”

„Pierre și Luce” – Romain Rolland

Advertisements