Pierre și Luce – Romain Rolland. „Dragostea mea există. Restul n-are decât să fie, dacă poftește”.

„ – Nici nu mai știi ce se întâmplă de patru ani încoace. Lumea s-a schimbat. (…) Stai ca pe-o scândură în apă, gata-gata să te răstorni. (…) A-nceput o dată cu războiul. Plutește ceva în aer. Toată lumea e tulburată. În familii cei nu puteau să se lipsească unul de altul, acum își vede fiecare de drumul lui. Și fiecare aleargă înainte, ca beat, adulmecând urma.
– Încotro?
– Nu știu. Cred că nici ei nu știu. Acolo unde îi împinge întâmplarea sau dorința.”

„Din prima seară își dădu seama că în atmosfera familială se schimbase ceva. Ce anume? N-ar fi știut să spună, dar era contrariat. Spiritul are antene care percep de la distanță, mai înainte de a putea conștiința să înregistreze cauza schimbării. Iar cele mai fine antene sunt ale amorului propriu.”

„Dar un pericol ce dăinuie devine obișnuință, și viața începe să se împace cu el: ba e chiar gata să-l găsească atrăgător atunci când riscul e împărțit și nu e prea mare.”

„Dar coborând pleoapele, astrupându-ți urechile cu palmele, după ce ai tras zăvorul de la ușă, înăuntrul tău se face deodată liniște, o liniște orbitoare, zi neclintită de vară în care Bucuria invizibilă, asemenea unei păsări ascunse, își cântă cântecul lichid și proaspăt ca un pârâu.

„Abia dacă încercară să schimbe câteva cuvinte. Limba refuza să ducă la bun sfârșit fraza începută. Își simțeau picioarele moi și mergeau în neștire. Se clătinau sub soarele și liniștea pădurii. Pământul îi atrăgea. Să se culce în drum. Să se lase duși pe obada uriașei roți a lumii.”

„… oamenii ăștia, care-s atât de mândri că sunt oameni, că nimicesc, că te-njosesc.”

„Acum, că iubesc, niciun de ce, niciun de unde, când, căci sau cum. Dragostea mea există, dragostea mea există. Restul n-are decât să fie, dacă poftește.”

„ – Există și orbi.
 – N-o să-i lecuim noi, Pierrot. Să vedem și pentru ei!”

„ – Crezi în El?
– Nu, Luce, nu mai cred. Dar tu Îl cunoști?
– Puțin – răspunse Luce. Nimeni nu mi-a vorbit despre El. Dar, fără să-l cunosc, Îl iubesc…Îl iubesc știind că iubea.
– Nu ca noi.
– De ce nu? Noi avem o biată inimă, și inima asta nu știe să te iubească decât pe tine, dragostea mea. El ne iubea pe toți, deopotrivă, cu aceeași dragoste.”

„Ceața îi pătrundea. O străbătu un fior.
– Iubito, ți-e frig? întrebă el neliniștit.
Ea se ridică:
– Nu, nu! Toate mi-s dragi. Pe toate le iubesc și toate mă iubesc. Ploaia mă iubește, vântul mă iubește, cerul sur și frigul, și băiețașul meu mult iubit.”

„Pierre și Luce” – Romain Rolland

Advertisements